Este România o „colonie“?

Andrei Cornea 13.11.2012 - 13:23

Speranţa mea, în acest moment, nu vine nici de la opoziţie, nici de la societatea civilă, nici de la intelectuali, nici de la „bunul simţ popular"; ea vine de la convingerea că Occidentul nu va accepta ca România să ...

Share

Speranţa mea, în acest moment, nu vine nici de la opoziţie, nici de la societatea civilă, nici de la intelectuali, nici de la „bunul simţ popular"; ea vine de la convingerea că Occidentul nu va accepta ca România să „scape" din zona lui de influenţă, indiferent de cum se va vota.

„Patrioţii" noştri, în care feştila românismului s-a re­aprins cu putere în aceste timpuri, au o mare tea­mă. A exprimat-o ministrul Justiţiei, d-na Piv­ni­ceru: „s-ar putea să nu mai scăpăm niciodată de MCV"! Adică, în limbajul USL, vom rămâne o „co­lo­nie" a UE sau a Vestului, care ne va apăsa pe gru­maz silindu-ne să facem ceea ce noi, „cei care avem poporul de partea noastră", nu vrem - adică men­ţinerea şi continuarea reformelor din justiţie, in­clu­siv numirea unor şefi competenţi la DNA şi la Par­chetul General. Temere împărtăşită şi de Vocea Ru­siei, dar şi de câţiva comentatori autohtoni. Temă de campanie? Desigur, în mare măsură. Totuşi, din­colo de campanie, frica este reală: oligarhia la pu­tere în România are o singură mare piedică înaintea unei guvernări discreţionare în folosul propriu - pre­siunea marilor puteri occidentale, SUA, pe de o parte, UE, de partea cealaltă, aceasta din urmă exer­citată direct prin intermediul Comisiei Europene. România, în termeni reali, şi nu nominali, nu este un stat independent, s-o admitem (împăcaţi sau ne­împăcaţi, nu contează). De fapt, nu a fost niciodată, din 1859, ca să nu mergem mai în urmă. A admis fie suzeranitatea directă a unora (Turcia, Rusia, URSS), fie tutela unor mari puteri, precum Franţa sau Ger­mania. Întotdeauna, am fost fie cu „unii", fie cu „cei­lalţi", după cum a fost situaţia. Iar acum, vorbind strict în termeni de „politică reală", nu e foarte di­ferit: suntem sub tutela alianţei occidentale, cu un palier militar numit NATO, condus de SUA, şi unul eco­nomic şi politic numit UE, condus de Germania. Deşi există uriaşe diferenţe legale, militare şi po­li­tice între apartenenţa noastră la UE şi NATO şi ve­chea apartenenţă la Pactul de la Varşovia şi CAER (la urma urmelor, România a fost ocupată de so­vie­tici, şi nu de americani), să admitem că e ceva ade­vărat în teza statutului de „colonie".

Şi nici nu se putea altfel: România a fost în­tot­dea­una o ţară relativ mică, slabă din punct de vedere eco­nomic şi militar. În prezent, nu avem nici re­surse naturale uriaşe, precum Venezuela, ca să sfi­dăm Vestul, dacă am dori-o, nici teritoriu şi po­pu­laţie mari şi fundamentalism islamic, precum Ira­nul, nici o economie extrem de puternică, precum Da­nemarca sau Olanda, ca să putem influenţa de­cizii internaţionale majore. Nu avem nici măcar tra­diţia unei rezistenţe îndârjite, precum Serbia sau Po­­lonia. Românii sunt acomodanţi. Aşadar, într-un anume sens, să-i zicem „postmodern", suntem şi vom fi o „colonie". Întrebarea, singura care con­tea­ză, este a cui „colonie"? A Occidentului, care, în po­fida tuturor erorilor şi a crizelor, ne cere să con­s­truim un regim al statului de drept, cu o corectă funcţionare a justiţiei, de pe urma căruia va avea de câştigat toată lumea? Sau o „colonie" a Rusiei, stat unde a vorbi despre justiţie şi stat de drept e aproape subversiv?

Citeşte continuarea în Revista 22

Citește totul despre:

Comentarii

loading...