Speranţa mea, în acest moment, nu vine nici de la opoziţie, nici de la societatea civilă, nici de la intelectuali, nici de la „bunul simţ popular”; ea vine de la convingerea că Occidentul nu va accepta ca România să „scape” din zona lui de influenţă, indiferent de cum se va vota.
„Patrioţii” noştri, în care feştila românismului s-a reaprins cu putere în aceste timpuri, au o mare teamă. A exprimat-o ministrul Justiţiei, d-na Pivniceru: „s-ar putea să nu mai scăpăm niciodată de MCV”! Adică, în limbajul USL, vom rămâne o „colonie” a UE sau a Vestului, care ne va apăsa pe grumaz silindu-ne să facem ceea ce noi, „cei care avem poporul de partea noastră”, nu vrem – adică menţinerea şi continuarea reformelor din justiţie, inclusiv numirea unor şefi competenţi la DNA şi la Parchetul General. Temere împărtăşită şi de Vocea Rusiei, dar şi de câţiva comentatori autohtoni. Temă de campanie? Desigur, în mare măsură. Totuşi, dincolo de campanie, frica este reală: oligarhia la putere în România are o singură mare piedică înaintea unei guvernări discreţionare în folosul propriu – presiunea marilor puteri occidentale, SUA, pe de o parte, UE, de partea cealaltă, aceasta din urmă exercitată direct prin intermediul Comisiei Europene. România, în termeni reali, şi nu nominali, nu este un stat independent, s-o admitem (împăcaţi sau neîmpăcaţi, nu contează). De fapt, nu a fost niciodată, din 1859, ca să nu mergem mai în urmă. A admis fie suzeranitatea directă a unora (Turcia, Rusia, URSS), fie tutela unor mari puteri, precum Franţa sau Germania. Întotdeauna, am fost fie cu „unii”, fie cu „ceilalţi”, după cum a fost situaţia. Iar acum, vorbind strict în termeni de „politică reală”, nu e foarte diferit: suntem sub tutela alianţei occidentale, cu un palier militar numit NATO, condus de SUA, şi unul economic şi politic numit UE, condus de Germania. Deşi există uriaşe diferenţe legale, militare şi politice între apartenenţa noastră la UE şi NATO şi vechea apartenenţă la Pactul de la Varşovia şi CAER (la urma urmelor, România a fost ocupată de sovietici, şi nu de americani), să admitem că e ceva adevărat în teza statutului de „colonie”.
Şi nici nu se putea altfel: România a fost întotdeauna o ţară relativ mică, slabă din punct de vedere economic şi militar. În prezent, nu avem nici resurse naturale uriaşe, precum Venezuela, ca să sfidăm Vestul, dacă am dori-o, nici teritoriu şi populaţie mari şi fundamentalism islamic, precum Iranul, nici o economie extrem de puternică, precum Danemarca sau Olanda, ca să putem influenţa decizii internaţionale majore. Nu avem nici măcar tradiţia unei rezistenţe îndârjite, precum Serbia sau Polonia. Românii sunt acomodanţi. Aşadar, într-un anume sens, să-i zicem „postmodern”, suntem şi vom fi o „colonie”. Întrebarea, singura care contează, este a cui „colonie”? A Occidentului, care, în pofida tuturor erorilor şi a crizelor, ne cere să construim un regim al statului de drept, cu o corectă funcţionare a justiţiei, de pe urma căruia va avea de câştigat toată lumea? Sau o „colonie” a Rusiei, stat unde a vorbi despre justiţie şi stat de drept e aproape subversiv?
Citeşte continuarea în Revista 22
