Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

De data asta, în Piaţă, nimeni nu a cerut pensii şi salarii

Mircea Kivu 03.09.2013 - 21:49

De duminică seara încoace, Piaţa s-a animat din nou. Mii de oameni au venit acolo să-şi strige nemulţumirile. Atmosfera seamănă cu cea din ianuarie anul trecut, cu o importantă deosebire: dacă atunci revendicările erau dintre cele ...

Share

De duminică seara încoace, Piaţa s-a animat din nou. Mii de oameni au venit acolo să-şi strige nemulţumirile. Atmosfera seamănă cu cea din ianuarie anul trecut, cu o importantă deosebire: dacă atunci revendicările erau dintre cele mai variate (a se vedea excelentul volum coordonat de către Cătălin Augustin Stoica şi Vintilă Mihăilescu, “Iarna vrajbei noastre”), acum ele au avut o unică temă centrală: Roşia Montană.

Ar fi însă greşit să considerăm că avem de-a face doar cu un protest faţă de exploatarea cu cianuri a aurului de la Roşia Montană. Dacă ar fi fost aşa, Piaţa s-ar fi umplut acum două săptămâni, sau acum o lună. Este clar că ceea ce a scos lumea în stradă a fost decizia Guvernului de a aproba intempestiv (într-o şedinţă în care nu figura pe ordinea de zi) proiectul legii “privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roşia Montană şi stimularea şi facilitarea dezvoltării activităţilor miniere România”.

Detaliile legii sunt mai puţin semnificative. De altfel, până la această oră, textul legii nu a fost publicat nici pe site-ul Guvernului, nici pe cel al Parlamentului – lipsă de transparenţă cu care deja ne-am obişnuit. Oricum, îmi sună tare prost un articol ca acesta: “Pentru exproprierea imobilelor necesare realizării proiectelor miniere prevăzute la alin. (1), expropriator este Statul român. Procedura şi obligaţiile prevăzute în sarcina expropriatorului […] vor fi îndeplinite de către titularul licenţei de exploatare, în calitate de reprezentant al expropriatorului.” – cu alte cuvinte, Gold Corporation va expropria direct şi fără drept de apel pe toţi cei care nu sunt de acord să renunţe la casele strămoşeşti. (Citatul este dintr-o versiune apocrifă, nu-i vina mea.) Nu vreau să intru aici în discuţia argumentelor pro şi contra proiectului RMGC. Au făcut-o în repetate rânduri oameni cu competenţe incontestabile – măcar poziţia preşedintelui Academiei Române ar fi trebuit să fie luată în considerare.

Ceea ce a revoltat miile de manifestanţi din Bucureşti şi celelalte oraşe este cinismul de care dau dovadă liderii USL. După ce în aprilie 2012, în documentul intitulat “Cele 15 puncte pe care Guvernul USL le consideră extrem de importante pentru guvernarea României”, la punctul 8 se scria “Respingerea proiectului Roşia Montană”, acum s-a dat undă verde, fără explicaţii, proiectului. Cu alte cuvinte, oamenii au votat bazându-se pe nişte promisiuni ferme, după care angajamentele sunt încălcate.

Pentru corectitudine, trebuie spus că acesta nu e nici pe departe primul caz de încălcare flagrantă a unor promisiuni electorale. Nu putem uita cum PDL promitea în 2008 că imediat ce va ajunge la guvernare va aplica legea de majorare a salariilor profesorilor, blocată de către Guvernul Tăriceanu. E o meteahnă veche, numai că de data aceasta oamenii nu mai vor să fie trataţi drept simplă masă electorală. Pe bună dreptate, în Piaţă nu s-a cerut doar retragerea infamului proiect de lege, ci şi demisia Guvernului. Într-o lume normală, atunci guvernarea are la bază un contract între guvernanţi şi cetăţeni. Atunci când une din prevederile contractului este încălcată, acesta devine nul.

Până acum, Victor Ponta a ignorat protestul non-violent din Piaţă (povestea cu “nu sunt de acord, voi vota împotriva legii pe care am promovat-o” e o ipocrizie stupidă ce nu merită luată în considerare). Manifestaţiile de acest gen sunt făcute tocmai pentru a atrage atenţia că există o problemă care afectează o parte semnificativă a societăţii. Guvernanţii sunt datori cu o reacţie. Altfel, există riscul ca frustrarea să determine escaladarea către forme de nesupunere civică mai radicale, transformarea ei în confruntare.

Am văzut comentatori care se mirau că forţele de ordine nu dispersează o manifestaţie neautorizată (ca şi cum ar exista cineva cu autoritatea morală de a autoriza sau interzice o manifestaţie desfăşurată în Piaţă). Că manifestanţii şi-au permis să ocupe carosabilul, împiedicând circulaţia. Atunci când eşti ignorat, “lăsat să fierbi în suc propriu”, n-ai altă soluţie decât să strigi mai tare, să tragi de mânecă. Cam asta se petrece zilele astea în Piaţă. Riscul radicalizării protestelor creşte pe măsura ignorării vocii manifestanţilor. Victor Ponta nu are, de data aceasta, alternativa îmbunării oamenilor cu ceva majorări de pensii sau de salarii. Ca un semn de bunăvoinţă, ar trebui să renunţe la proiectul de lege.

Anul trecut, în ianuarie, scriam că numitorul comun al revendicărilor, altfel confuze, era dorinţa de a nu mai fi trataţi ca o masă administrată. Acest tratament a încercat să-l aplice acum prim-ministrul (cum altfel să califici promovarea, fără nicio consultare publică, a unei legi de asemenea impact?). Reacţia a fost promptă şi lipsită de ambiguităţi. Protestele din Piaţă au adus deja un câştig societăţii româneşti: au dovedit că oamenii pot ieşi în stradă pentru o idee, infirmând astfel teoria conform căreia pot fi oricum mituiţi.

Mircea Kivu este sociolog

Citește totul despre:

Comentarii

loading...