Victor Ponta doreşte să se autoimpună ca reprezentant al României la Consiliul European – fiind dispus să încalce chiar Constituţia în acest scop – pentru că se teme că Traian Băsescu va accepta constrângerile Bruxelles-ului şi va limita, în mod indirect, marja de manevră a oricărui guvern ce va reieşi după alegerile din toamnă. Disperarea cu care Ponta încearcă să ajungă la cina informală de miercuri seara de la Bruxelles cu orice preţ trădează intenţiile anti-europene ale actualei puteri.
Constituţia României este cât se poate de clară în ceea ce priveşte mandatul şi reprezentarea internaţionale ale României: Acestea se află în mod neechivoc la preşedinte. Pretenţia emisă de Ponta că la Bruxelles se discută chestiuni de politică economică ce ţin în mod esenţial de politica internă nu de cea externă şi, prin urmare, premierul ar fi mai îndreptăţit să reprezinte România la summit-urile UE nu are acoperire nici în Constituţie, nici în legislaţia europeană, nici în dreptul international. Legea Fundamentală afirmă că „Preşedintele reprezintă statul român… (art. 80)” şi „Preşedintele încheie tratate internationale în numele României…(art 91). Uniunea Europeană nu este (inca) o (con)Federatie si deci nu este o entitate juridică internaţională, motiv pentru care nu are, de exemplu, reprezentant la ONU sau ambasade. UE nu este decât o uniune de state care au acceptat printr-o serie de tratate – să îşi cedeze o serie de atribute ale suveranităţii unor structuri comune spre beneficiul reciproc al tuturor membrilor. Or, dacă este vorba, în esenţă, despre tratate, legitimitatea constituţională a preşedintelui de a reprezenta România la Bruxelles este de netăgăduit. Pe de altă parte, Consiliul European – forul suprem de decizie al UE – este definit ca „reuniune a şefilor de stat SAU de guvern”, nu „…ŞI de guvern” cum adesea este notat greşit în telegramele agenţiilor de presă. Asta înseamnă că Majestatea Sa, Regina Elisabeta rămâne şeful statului numit Regatul Unit şi că David Cameron nu este decât un locţiitor înzestrat cu atributele puterii. În al doilea rând, menţionarea Franţei ca „excepţia care confirmă regula” că reprezentarea se face în general la nivel de prim-miniştri este un nonsens pentru că, în general, excepţiile nu „confirmă” nimic. Domnul Marga, în calitate de profesor de filozofie, ar putea să îi explice lui Ponta că expresia corectă este „excepţia întăreşte regula”, în cazul de faţă „excepţiile” constând în faptul că preşedintii Franţei şi al României sunt aleşi prin vot direct iar „regula” în principiul potrivit căruia un stat este reprezentat de persoana cu cea mai mare legitimitate democratică. Cum premierii României şi Franţei sunt numiţi de preşedinte, nu invers, rezultă că reprezentarea este atributul preşedintelui. În sfârşit, cererea lui Ponta ca Parlamentul să se pronunţe asupra mandatului şi reprezentării este la fel de lipsită de sens şi un îndemn indirect la încălcarea Constituţiei prin dictatul majorităţii parlamentare. Chiar dacă USL are majoritatea, această majoritate nu poate vota să îl deposedeze pe preşedinte de atribuţiile constituţionale decât dacă este un vot de modificare a Constituţiei. Pe de altă parte, Parlamentul nu poate nici măcar limita, darămite fixa, mandatul preşedintelui în privinţa reprezentării internaţionale din motivele expuse mai sus: Preşedintele este ales direct de popor şi este ales să reprezinte ţara. Dacă majorităţii nu-i convine mandatul şi obligaţiile care decurg din angajamentele internaţionale asumate de preşedinte în numele României, atunci guvernul care reprezintă această majoritate poate (sau este obligat moral) să demisioneze. Nu invers, adica sa il suspende pe presedinte.
Şi atunci de ce insistă Ponta să fie prezent la cina informală de miercuri seara de la Bruxelles şi la summit-l subsecvent de pe 28 iunie? Pe scurt, dacă ne uităm peste scrisoarea adresată de preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, şefilor de stat sau de guvern (http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/en/ec/130290.pdf) vedem că pe agenda discuţiilor se află pactul fiscal şi măsurile de întărire a disciplinei bugetare (six pack), evaluarea programelor naţionale de reformă, structura bugetului pentru perioada 2013-2020, finanţarea IMM-urilor şi a proiectelor de infrastructură, creşterea competitivităţii şi convergenţei etc, adică, in nuce, „programul de guvernare” european pentru următorii şapte ani. Dacă reprezentantul României, oricare va fi el, îşi va asuma toate constrângerile şi măsurile convenite la nivel european, el va „împrumuta” o „cămaşă de forţă europeană” pentru viitorul guvern indiferent dacă acesta va fi USL, PDL sau PPDD. Adica exact genul de decizie politica non-partizana pe care un presedinte o poate lua iar un premier nu. Practic, dacă Traian Băsescu va angaja România în sprijinul acestor măsuri – iar evoluţia sa de până acum indică faptul că o va face – el va aplica un „corset european” viitorului guvern şi ii va „vari pe gat” trei sferturi din programul de guvernare fie ca acesta din urma o doreste sau nu. Cum de încălcat angajamentele în materie de deficit – aşa cum a făcut-o guvrnul Tăriceanu în 2008 – nu se mai poate pentru că de data asta se prevăd sancţiuni, Ponta încearcă să îl împiedice pe Băsescu să angajeze răspunderea viitorului guvern faţă de politicile europene. Disputa privind reprezentarea la Bruxelles nu este aşadar o joacă de orgolii copilăreşti, ci o bătălie pentru viitorul politicii româneşti şi pentru viitorul (non)european al României. Pentru că din disperarea lui Ponta rezultă că cei care se află în spatele actualului guvern NU doresc să îşi asume prea multe din politicile convenite la nivelul Uniunii. Întrebarea este „Cât de antieuropene sunt politicile pe care le pregăteşte USL după câştigarea alegerilor, eventual cu o majoritate de 67% care le va permite modificarea Constituţiei?”
