Cu numirea necontroversatăa lui Robert Cazanciuc la Ministerul Justiţiei, unde misiunea sa e să fie ”proxi” pentru Victor Ponta şi atît, se încheie o etapă a anticorupţiei noastre, cea din perioada Macovei-Morar. Moment potrivit ca să o înţelegem mai bine şi să reflectăm mai ales la ce vine după. Asemenea reflecţie nu are de a face cu sentimentele, ci e o analiză raţională. Văzînd supriza diverşilor editori TV care mă invitau săptămîna trecută să spun că susţin înţelegerea Ponta-Băsescu (o susţin) ca apoi să descopere cam surprinşi că postasem textul cu mulţumiri pentru Daniel Morar a trebuit să explic finalmente la Radio România că datorăm mulţumiri unor oameni ca Morar sau Macovei pentru ce au făcut ca personaje apolitice, ce au făcut ca oameni politici neputînd anula restul. Nu e nici o contradicţie între a aduce lui Morar mulţumirile care i se cuvin pentru efortul şi sacrifiicile pe care le-a făcut, considerînd în acelaşi timp că această etapă nu mai putea dura. Dar să o luăm mai sistematic.
Calitatea principală a anticorupţiei Macovei-Morar a fost eficienţa actului de investigaţie. S-au pornit un număr fără precedent de investigaţii care au fost duse la bun sfîrşit. Aşa cum le place adversarilor Codruţei Kovesi să sublinieze, ea a închis dosarele conflictelor de interese ale parlamentarilor, iar el le-a redeschis cînd a venit trecător a Parchetul General. Aceste rezultate pozitive sînt indiscutabile, şi achitarea singulară a lui Paul Păcuraru e departe de a dovedi că DNA a făcut cuiva dosare politice. Să fim serioşi, am citit toţi stenogramele Păcuraru, alea în care un baron local era rugat prin reciprocitate să dea ceva copilului lui PP, şi ar fi trebuit condamnat pentru ele. Că era o găinărie, de acord, dar să susţii cum fac diverşi că de la Voicu la Apostu totul a fost făcătură pentru că Păcuraru a înduioşat pe judecători cu nimicnicia lui e jenant. Eficienţa a fost mare, şi ea trebuie monitorizată în continuare, mai ales pe dosarele cheie ale corupţiei din justiţie.
Acestea fiind zise, anticorupţia acestei perioade a fost destul de specială faţă de ce urmăresc eu în alte ţări. Mai întîi, nu a fost defel susţinută de vreo politică guvernamentală, dimpotrivă. Oameni ca Apostu, Blejnar, Andreescu, Ridzi, Udrea au fost numiţi de Băsescu şi Boc, nu de tabăra BVB, şi ei au generat pe scară mare industria extractivă postocalie, exact cea care a sabotat eficienţa micii DNA, făcînd ca în 2012 să avem o ţară în care două treimi percepeau că a crescut corupţia, în vreme ce arestaţi erau mai mulţi ca niciodată. Controlul şi în general partea de prevenţie s-a prăbuşit, astfel că mai toate agenţiile, proprietatea, forţa de muncă, fiscul, etc funcţionau într-o schemă piramidală de comisioane din cînd în cînd tulburată de DNA, dar a cărei operare perversă nu se întrerupea şi nu era afectată. Asta nu se putea rezolva decît prin politici guvernamentale, iar acelea fie nu au venit, fie au fost pe dos, crescînd birocraţia şi scăzînd transparenţa. Susţinerea în plan politic a eforturilor DNA era compensată de către susţinerea externă. Anticorupţia românească este cea mai externalizată Bruxellesului din cîte cunosc. În alte ţări oamenii au făcut reforme administrative, s-au organizat singuri şi au mai raportat în exterior din cînd în cînd. La noi, actul primar este raportarea şi politicile se subordonează benchmarkurilor, deşi acestea sînt doar nişte idealuri, nu politici, şi acelea cu totul mărginite. Deşi s-a tot spus că dl Predoiu a fost un ministru bun, în realitate odată cu plecarea lui Macovei nu a mai existat nici autoritatea, nici înţelegerea că anticorupţia pătrunde toate politicile şi trebuie investită cu maximă autoritate internă. Dl. Predoiu a fost bun pentru Bruxelles, unde trebuie să iasă rapoartele bine, nu pentru anticorupţie. De altfel a rezistat atîta pentru că nu a deranjat pe nimeni, ceea ce spune ceva. În sfîrşit, din cauza atacului brusc al USL de vara trecută, dar şi a acestei situaţii în care un DNA izolat intern dădea raportul mai ales la Bruxelles s-a ajuns la a treia problemă, anume implicarea DNA ca factor politic. Trag linia între implicarea doctorilor lui Năstase şi confiscarea listelor de la referendum- nu aveau cum să nu o facă cît la TV alde Varujan sau Fenechiu ameninţau că umblă la ele, de isteţi ce erau- şi ceea ce a survenit ulterior, anume exagerarea fraudelor de la referendum şi persecutarea judecătorilor din CSM Dumbravă şi Neacşu exact cînd erau de altă părere, cînd lucrurile de care fuseseră acuzaţi erau fie vechi, fie fleacuri. Transformarea DNA în actor politic a fost o eroare foarte mare, însoţită prosteşte şi de propaganda de rigoare (propaganda, chiar dacă nu e neagră ca la Antena 3, nu e niciodată de dorit). Eu votez DNA, sloganul lansat a referendum nu a făcut decît să facă din DNA o ţintă şi să inducă în eroare votanţii, cum s-a văzut mai clar zilele astea. DNA-ul nu candida şi interesele sale nu se aliniau perfect cu ale lui Băsescu, decît poate în măsura în care Udrea şi ei săi erau deasupra legii- dar asta nu era deloc ce voiau iniţiatorii să sugereze prin cărţile lor de laudă ale agenţiei şi istoriile interesante, dar cu totul parţiale şi fără orizont ale anticorupţiei produse taman în timpul campaniei electorale. Scorul de la alegeri a arătat insuccesul acestei propagande în care firmele specializate au lucrat mînă în mînă cu un GDS veşnic manipulabil datorită problemelor financiare, şi astfel s-a îngropat în irelevanţă marele efort de a salva DNA. Să mai adaug doar că intrarea Monicăi Macovei în politică a fost o eroare, a expus mai mult DNA, ei nu i-a adus o influenţă mai mare în PDL sau nicăieri, la Bruxelles cuvîntul ei ar fi avut mai multă trecere fără implicarea politică, etc. Macovei nu e singura, Italia e plină de foşti procurori intraţi în politică, nu e în sine nimic rău, mă mulţumesc doar să constat că nu a fost, cum era de aşteptat, un succes. Iar teza ei permanentă cum că lucrurile au evoluat aşa şi nu altfel pentru că partidul nu l-a ascultat pe Băsescu mi se pare greu de acceptat, cîtă vreme oamenii cei mai influenţi ai guvernului, Boc şi Udrea, erau oamenii lui. Cu alte cuvinte, nu cred că dacă Băsescu era premier şi nu preşedinte treaba ar fi stat altfel.
În acest moment însă, cu toate eforturile curajoase ale Oanei Schmidt-Hăineală (nu o cunosc), povestea va reintra în normal. Asta înseamnă că o persoană mai timidă ca Morar, Codruţa Kovesi, va prelua agenţia, pe fondul aceloraşi probleme generale raportate aici plus altele noi, şi anume: lipsa unei anticorupţii veritabil naţionale şi condusă din interiorul guvernului, ci ghidată de Bruxelles, care vede numai partea judiciară şi deci scapă pădurea din cauza copacilor, plus o aripă radicală şi anti-stat de drept a USL care face presiuni pe faţă în Parlament şi pe la televiziuni. Soluţia este una singură, şi numirile de săptămînile astea duc într-acolo, anume asumarea de către primul ministru a anticorupţiei, mai cuprinzătoare decît doar partea de anchete penale, de la cel mai înalt nivel. Să nu ne amăgim: fiscul şi ministerul de finanţe se opun din toate puterile transparenţei fiscale, şi altor leacuri cu adevărat radicale pentru a curma sursa furtului, că aici se dă bătălia, nu la fugărirea cîtorva care cad în plasă, că asta e greu, tîrziu şi scump, pentru cine încă nu s-a prins. Asta trebuie să facă Victor Ponta, să creeze anticorupţia lui, mai eficientă decît cea a Bruxellesului. Dar, evident, nici asta nu o să reuşească dacă nivelul de supravegehere din soietatea civilă va rămîne la fel de scăzut. Ca să fiu clară; oricine demască pe un primar, poliţai sau agent fiscal corupt face ceva superutil şi e cu adevărat societate civilă. Cine însă face doar conferinţe sau proiecte sau postere cu DNA îşi caută de treabă şi e societate civilă de seminar. DNA are nevoie de societatea civilă să îşi facă treaba, dar nu ca ţuţăr sau consultant, ci ca ochii şi urechile sale în ţară. La fel au nevoie toate instituţiile statului, niciuna nu va deveni integră şi imparţială dacă nu stă nimeni cu ochii pe ea.
În încheiere, asumarea politică a anticorupţiei de către Ponta, cum a fost înainte de către Băsescu, are un avantaj faţă de preluarea integrală de către CSM: anume că oamenii politici plătesc din cînd în cînd decontul ipocriziei şi al eşecului, că vin alegerile. Mult mai greu să facem să plătească pe magistraţi, pe care nu-i alegem, şi să aveam grijă ca dacă transferăm autoritatea la CSM să nu creăm tot un mecanism politic, dar unul mai insidios şi ascuns vederii decît ce avem acum.
Puteţi comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe www.romaniacurata.ro
