Că autoritățile locale din anumite județe, primari și chiar unii membri ai consiliilor județene, fug pur și simplu de investitorii străini. Detaliile oferite nu contribuie la clarificări. Ar fi vorba de faptul că agenția, în urma unor contacte cu investitorii străini, s-ar adresa, în ritmul unor circa 20-30 de solicitări pe lună, unor autorități locale pentru informații actualizate de la fața locului, dar nu primesc nici măcar răspunsuri, necum să angajeze un dialog instituțional pentru finalizarea demersurilor de investiții. Nu se dau exemple concrete, dar există o menționare a județelor în care stocul investițiilor străine nu depășește 10 milioane euro, precum Gorj sau Mehedinți, spre deosebire de județe precum Timiș, Cluj și Brașov, unde acest stoc este în fiecare caz peste 1 miliard de euro.
Pe ansamblu, se apreciază că „sub 10% este procentul autorităților locale cu care agenția lucrează bine“. Astfel încât studii sociologice ar trebui comandate pentru clarificările absolut necesare. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de caracterul bizar și debusolant al faptului în sine cu care este confruntată agenția, nu este precizată nicio explicație pentru atitudinea pe care anumite autorități locale ar adopta-o: frustrare, dezinteres, demodare, lipsă de înțelegere, etc. Se vorbește doar de comunicare, la care, știm prea bine, se apelează cu caracter general în cazul când orice lucru nu apare ca fiind în regulă, de parcă aceasta ar putea explica singură de ce evită unii primari și alții nu investitorii străini, componența pe județe a acestora, evoluția în timp a unor asemenea atitudini, rolul în domeniu al agenției de promovare a investițiilor etc.
Deși evident o analiză economică nu poate înlocui în domeniu concluziile relevate de un studiu sociologic, această analiză poate oferi însă câteva repere care să explice de ce s-a ajuns să se fugă de investitorii străini.
Concluziile din statisticile privind investițiile străine în România sunt nete şi dramatice. Angajamentele financiare ale capitalului străin în România sunt derizorii. La un asemenea nivel, indiferent de calitatea angajamentelor, aceste participaţii nu pot aduce decât contribuţii tot derizorii la dezvoltarea României, oricare ar fi aportul la creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă. Căci să nu confundăm creșterea economică cu dezvoltarea.
De fapt, capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială, obţinând rezultate maxime cu cheltuieli minime din unghiul său de interes: 1)foloseşte capital ridicol de mic; 2)îşi realizează câştigurile ameţitoare prin exploatarea salariilor mici de tip colonial din România şi prin acces la resurse şi active la costuri reduse; 3)îşi sporeşte cu asupra de măsură rezultatele financiare prin mascarea adevăratei rentabilităţi obţinute, îndeosebi prin externalizarea înainte de fiscalizare a grosului profiturilor (probabil, în proporție de 80-90%). Cele circa 70 miliarde de euro participaţii la capital în România – singura cifră cu un anumit suport obiectiv în aprecierea plasamentelor străine reale în economia din România (pentru că, pe lângă investiţii propriu-zise include şi fondurile pentru achiziţii de active) – reprezintă doar 12-14% din efortul investiţional făcut în ţară în perioada 2000-2017. Cu această participaţie investiţională rizibil de mică pentru dimensiunea capitalurilor străine implicate s-a ajuns să se deţină jumătatea de control a economiei din România şi să se obţină peste jumătate din cifra de afaceri pe ansamblu. Nici în termenii PIB-ului situaţia nu este mai onorabilă: cu un capital de circa un sfert în echivalent PIB se realizează peste jumătate din PIB. Sunt rate nu din zona afacerilor, ci din zona furtului! Prin afaceri legale şi concurenţial-capitaliste nu se pot obţine asemenea rate.
Să mai amintim ceva foarte concret în legătură cu rolul investiţiilor străine într-o economie subdezvoltată, cum este şi cea a României. Este vorba de concluzii pe care le-au stabilit studii efectuate în cele mai diverse colţuri ale lumii şi în cele mai diferite perioade. Există un ciclu al investiţiilor străine. În general, valul de intrări durează 10-12 ani, după care, indiferent dacă intrările continuă, ieşirile prin repatrieri de profituri spre ţările de origine sau aiurea devin mai importante decât intrările. Dacă o ţară n-a apucat în cei 10-12 ani să fructifice intern şi realmente valul intrărilor, punând bazele unei ţesături industriale prin combinare cu eforturi proprii susţinute, tot impactul pozitiv al investiţiilor străine se pierde. În România lucrurile s-au desfăşurat cum nu se putea mai rău. Intrările în val au durat doar vreo 6 ani. Nici să fii genial nu poţi ajunge să profiţi în planul dezvoltării de pe urma investiţiilor străine, în condiţiile unui asemenea răgaz scurt. Nemaipunând la socoteală că investiţiile străine în România, fiind făcute cu prioritate în afaceri pe termen scurt sau cu profit rapid (imobiliar, comerţ) au ajuns deja în situaţia ca intrările să fie de mult compensate de ieşiri, cu un bilanţ net strict negativ şi din punct de vedere financiar, şi din punctul de vedere al urmelor lăsate în planul dezvoltării. Ciclul este închis. Rolul potenţial benefic este pierdut.
Restul, doar poveşti! Ce arată statisticile cu privire la situația concretă din România?! După numai 10 ani – care, probabil, nu întâmplător corespund cu cei de apartenență a României la UE – ieșirile au depășit intrările în privința investițiilor directe, și asta ținând cont de ieșirile raportate sub forma repatrierilor oficiale de profituri, care reprezintă un mizilic (probabil 10-15%) față de ieșirile efective de profituri externalizate fără fiscalizare, care constituie grosul, și cu a cărui luare în considerare, ieșirile compensează intrările în cazul investițiilor colonialiste în maxim 2-3 ani.
