Dupa infiintarea Partidului Comunist din Romania, ca urmare a hotararii luate de Congresul Partidului Socialist din 8-21 mai 1921, acesta activeaza pana in anul 1924, cand este desfiintat. Desfiintarea are loc ca urmare a participarii si semnarii hotararilor luate de Internationala Socialista, al carei congres se tine la Budapesta, unde nu sunt recunoscute clauzele Tratatului de la Trianon si ale Pacii de la Versailles, prin care Transilvania si Basarabia se uneau cu Romania.
Evenimentele de la noi le gasim consemnate si interpretate in mod diferit de presa de centru si de dreapta fata de cea pro-comunista – asa-numita presa din Sarindar.
Voi prezenta in paginile urmatoare o parte din luarile de pozitie privind problema bolsevismului. Din ele se poate desprinde usor grija cu care sunt invaluite realitatile intr-un asa-zis obiectivism care, de fapt, nu reprezinta decat o diversiune si o disimulare a lor.
Reproduc articolul Desfiintarea unui partid?, aparut in ziarul Adevarul din 2 august 1924, sub semnatura lui C.G. Costa Foru.
Autorul arata de ce d-sa, conservator, se ridica impotriva desfiintarii Partidului Comunist.
„Prin ordin de zi, militareste, s-a desfiintat un partid politic. Acesta nu este partidul meu. Al meu – partidul conservator – s-a desfiintat de mult si de bunavoie, el insusi, fara ca sa fie nevoie de mana militara.
Pot, deci, vorbi si comenta in perfecta libertate, fara a fi banuit de partinire. Dimpotriva: caci partidul conservator, in gama politica, ocupa extrema opusa partidului comunist.
Dar imi place libertatea si dreptatea. Imi plac pentru mine, imi plac insa si pentru altii. Si din aceste puncte de vedere voi comenta faptul.
Comentarea faptelor guvernamentale nu cumva ar constitui si ea motiv de arestare si traducere inaintea instantelor militare? Prea posibil.
Deja stiu ca imi este interzis sa propovaduiesc schimbarea formei de guvernamant republicana celei de acuma.
S-ar supara generalul comandant al Corpului II de armata, pe care il stiu om suparacios si cumplit, el ar da drumul asupra mea justitiei de care azi dispune – o justitie asa precum era cea de care odinioara dispuneau in Rusia Treptovii de la Sectia a III-a, generali si dansii. Justitia aceasta noi o cunoastem! E chiar justitia Bratienilor. E justitia care merge mana in mana cu Siguranta generala. E aceea care insangereaza Basarabia si care instraineaza azi de Patria-muma chiar pe cei cari odinioara ne intindeau bratele cu inima arzanda de dor. Azi, acestia, bietii de ei, sunt gata sa-si piarda rabdarea, noi insa, nu. Noi, cei din regat, ne-am multumit a pierde – si asta inca de mult – demnitatea noastra de cetateni. Ne-am deprins cu robia. Ne place chiar a fi robi.
Cei mai multi cersesc. Bratienii platesc, dispretuiesc si domnesc. Cum ne place a robi, asa lor le place a domni, si domnesc in felul cum domneau in Rusia tarii si in Turcia sultanii, fara a se gandi, nici chiar azi, dupa cele ce-au vazut, la sfarsitul tarilor si la acela al sultanilor.
Se mira o lume de indrazneala lor intemeiata pe puterea politieneasca si pe aceea militara; se mira si de rabdarea noastra. Se mira, dar, vai, nu ne admira. Cei din Occident zic ca a fi rob este o rusine. Noi s-o simtim, rusinea aceasta, ne gasim bine sub despotism si ne iubim despotii. De altfel, si eu ii iubesc, in felul meu, ba ii si admir: ei sunt singurii care lucreaza pe fata pentru regimul visurilor mele, adica pentru transformarea in forma republicana a monarhiei noastre, atat de putin constitutionala.
Inca cativa ani de bratienism, inca cateva inaspriri ale starii de asediu si ajungem, prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala, la forma de guvernamant dupa care eu zilnic ravnesc mai mult: forma republicana.
Dar iaca-ma iar vorbind de republica, eu care niciodata pana acum nu m-am incumetat a scrie un singur articol in favoarea republicii atunci cand puteam scrie, cand nu eram oprit. Nici azi, de altfel, nu indraznesc asa ceva. M-as trezi maine in fata generalului Holban, fata care nu ma atrage deloc. I-am vazut-o destul cu ocazia vizitei mele la Jilava pentru comunistii arestati, pentru nici o alta vina decat ca erau comunisti.
Protestez!
Strecurandu-ma astfel printre baionetele, mitralierele si tunurile starii de asediu, hai sa indraznesc cateva comentarii asupra desfiintarii unui partid politic prin ordin de zi militar! Parca s-a mai auzit asa ceva nazdravanie! Pe cat stiu, c-apoi merg lucrurile struna. Azi se desfiinteaza unul, maine altul, pana cand ramane numai unul singur: cel care a ordonat desfiintarea tuturor celorlalte. La asa ceva, in alte tari, nu s-a gasit nimeni sa se gandeasca. Acolo nu sunt Bratieni. Numai noi avem parte de asa genii. Dar adica la ce as critica masura luata? De ce eu, conservator, sa ma plang ca dl general Holban a desfiintat un intreg partid, partidul comunist, prin ordinul sau de zi?
Sa se planga de desfiintarea lui Siguranta generala, pentru care comunismul si iredentismul reprezinta painea ei zilnica: dar eu conservatorul?
Ei bine, da! Eu, tocmai fiindca sunt conservator – poate unicul ramas in tara dupa sinuciderea partidului din care faceam parte – tocmai d-aia fiindca sunt conservator, bravand toate fioroasele consecinte ale indraznelii mele, protestez.
Protestez din toate fortele mele contra odiosului ordin de zi, caci acuma, ca niciodata pana acuma, riscam de-a avea comunisti si comunism in tara.
Este dar stiut ca persecutiunile au priit ideilor si credintelor, intarindu-le si raspandindu-le. Din persecutia evreilor trecuti la crestinism, s-a latit crestinismul pe suprafata pamantului. Caci si crestinismul parea comunism pe vremurile acelea…
Daca comunismul convine Sigurantei – caci din sperietoarea comunista si cea iredentista, Siguranta de atatia ani se hraneste si traieste -, mie insa, conservator, nu-mi convine deloc sa se intinda comunismul in tara mea.
Daca pana acum ii nesocoteam primejdia, azi, dupa acest ordin de zi, ma tem.
Ma tem de complicatiile comunismului, carora nici o politie din lume, cat de strasnica, si nici o armata de oricate milioane de baionete n-au stiut in trecut sa le dea de hac. Complicatiile comunismului sunt cunoscute. E terorismul, anarhismul si nihilismul, pe care le-am vazut in Rusia tarista inainte de revolutia bolsevica, la fel de prigonite cum a prigonit dl general Holban pe comunistii nostri. Si cand te gandesti ca comunismul la noi murea!…
El murea de-a binelea, murea de inima rea ce-i pricinuise falimentul bolsevismului rusesc. Norocul lui, dar norocul ca s-a gasit un presedinte bos-fricos, un director general al Sigurantei, bos-iscusit, si un general bos-inteligent, care, concentrandu-se intre ei, sa nimereasca a lua singura masura care inca mai putea reinvia comunismul. Ca conservator, nu-i pot felicita; caci daca sunt conservator si totodata republican, vreau o republica conservatoare, iar nu una comunista si bolsevica. Vreau forma de guvern care ar conserva si respecta mai bine ca acum libertatile publice indispensabile unei democratii. Convingerile mele conservatoare nu se pot impaca cu forma de guvernamant anarhica ce avem, vreau una care sa nu-si minta emblema etichetei sale si in care ordinea si legalitatea sa domneasca riguros si cinstit”.
De altfel, ulterior acestui protest, atitudinea probolsevica a dlui Costa Foru devine tot mai evidenta, astfel incat se ajunge la cateva scrisori polemice intre ziarul Adevarul si Universul, al carui director, Stelian Popescu, devine un condei de renume in presa interbelica.
Luni 22 iunie 1925, ziarul Universul publica articolul Pentru dl Costa Foru, semnat de Stelian Popescu.
Batrane naiv
„Pentru D. Costa Foru
Nu stiu asupra carui motiv sa insist mai mult; asupra naivitatii sau asupra batranetii precare, care rezulta din scrisoarea publica pe care dl Costa Foru mi-a adresat-o zilele acestea prin ziarul la care colaboreaza.
Nu pentru intaia data dl Costa Foru da dovezi de naivitate. Si daca ea nu l-a condus la nici un rezultat, atunci cand dl Costa Foru cerceta regiunile petrolifere cu atata asiduitate, imi este permis sa cred ca nu va fi mai favorizat in ceasul cand spera sa-si umple buzunarele, recurgand la concursul justitiei, care oricat de chioara lasa d-sa sa se creada ca este in tara noastra, tot n-a orbit pana intr-atat incat dl Costa Foru sa poata profita de slabiciunile ei.
Astfel ca atat iluzia ce-si face dl Costa Foru, cat si avertismentul ce se crede indreptatit a-l da sunt numai parigorii, de cari la varsta d-sale s-ar putea prea bine dispensa.
Este insa regretabil pentru d-sa – care de atata timp traieste in atmosfera oamenilor de presa – cand crede ca eu pot avea vreo raspundere pentru un articol aparut in Universul, in care se interpreteaza faptele politice ale dlui Costa Foru devenite publice in urma continutului telegramei pe care i-au trimis-o bolsevicii de la Moscova.
Cine face acte politice de natura celor pe care le face dl Costa Foru nu trebuie sa capete laude din partea oamenilor de ordine din tara aceasta, pe care oricat de sat fara caine ar considera-o d-sa, ca n-a ajuns in asa hal incat d-sa sa-si plimbe ca intr-un sat fara caini de la un capat la altul al ei bizarele-i conceptiuni, de care si parintele d-sale, daca s-ar scula din mormant, s-ar cutremura. Asta trebuie s-o stii bine d-ta, dle Costa Foru, si daca autoritatea in drept nu te-a chemat pana azi la simtul datoriei, aceasta inseamna ca ea nu si-a facut datoria, pe care insa nu este exclus sa si-o faca in ceasul din urma.
Cat despre insistentele dlui Costa Foru de a sti pe ce cale un ziar isi aduna stirile, la aceasta nu-i pot raspunde decat trimitandu-l la prietenii in atmosfera carora traieste si acolo va afla desigur cand va pune o astfel de intrebare; ca batranetea i-a sosit prea devreme, ca ar face bine si pentru varsta d-sale, si pentru numele ce-l poarta sa se retraga in sanul familiei”.
Tatar-Bunar
Am ajuns, din punct de vedere cronologic, intr-un moment care a tinut capul de afis al ziarelor saptamani intregi. Este vorba de atacul bolsevic de la Tatar-Bunar, din Basarabia.
Din capul locului, el a fost just receptat si incriminat de presa de dreapta si nu numai, cu exceptia celei pro-comuniste din Sarindar, care a oscilat intre derizoriu si insinuari. In comunicatele si prezentarile acesteia se poate constata o straduinta de dezinformare, prin ocolirea realitatilor si bombardarea opiniei publice cu un fals obiectivism si o asa-zisa „respectare si aparare a libertatilor democratice”.
Dar pentru o mai buna lamurire a cititorilor, voi prezenta din ziarul Adevarul fragmente din comunicatele aparute:
„Atac banditesc la Tatar-Bunar – ce se spune la Ministerul de Interne
Joi, 18 septembrie 1924: un atac banditesc s-a produs asupra comunei Tatar-Bunar din Basarabia, judetul Ismail. O ceata de banditi a patruns in noaptea de luni spre marti in comuna, au jefuit si, pentru a teroriza populatia, au dar foc la oficiul postal. Banditii, apoi, pentru a inlatura posibilitatea de a fi urmariti, au rupt firele telefonice si telegrafice.
Acesta este faptul pe care il cunosc autoritatile centrale, in urma telegramei primite de la prefectul din Ismail.
In acelasi timp, Ministerul de Interne ne roaga sa dezmintim stirea ca populatia din Tatar-Bunar s-a rasculat si a fraternizat cu banditii. Acestei stiri din Universul Ministerul de Interne ii da cea mai categorica dezmintire. De asemenea, nu este exact ca banditii sunt bolsevici debarcati din Rusia. De altfel, Tatar-Bunar este in judetul Ismail foarte departe de Nistru si, iarasi, foarte departe de tarmul marii. Cei care au atacat comuna Nicolaevna, ca si cei care au atacat Tatar-Bunarul sunt banditii porniti pe jaf si pradaciune, asa cum, de altfel, asemenea banditi s-au ivit dupa razboi si in multe alte parti ale tarii. De altfel, ucigasul primarului din Nicolaevna, care a fost prins de un satean din Tatar-Bunar, l-a omorat pe primarul sus-numit din razbunare. Nu este vorba de atacuri in stil mare, organizate, nu este vorba de debarcari in Basarabia, nu este vorba de rascoala populatiei, nu este exact ca in Basarabia este teroare. Au fost atacuri banditesti, pur si simplu” (s.n.) – Adevarul, Anul XXXVII, nr. 12476.
Dar, dupa aceasta liniste, odata cu sosirea primilor militari raniti, citim tot in Adevarul:
„Posturile de infanterie si de graniceri au fost surprinse de un atac violent, cu grenade si mitraliere. S-a deschis imediat foc viu de arme. Dat fiind superioritatea banditilor, posturile noastre s-au retras si au cerut ajutoare. Reusind sa intre in comune, banditii au dat foc caselor din Tatar-Bunar, Cismele si Nepolocauti. Populatia a fost ingrozita. Pe teren au ramas numerosi morti si raniti”.
Ziarul pe care il vom cita mereu in relatarea acestor evenimente este suparat pe guvern ca nu intervine prin comunicate precise si lasa pe mana unor ziaristi fantezisti sa circule tot felul de informatii si zvonuri, ei, Adevarul, dorind, de fapt, sa fie dezmintite, poate, aceste stiri.
Precum se vede, se vorbeste despre o actiune cu caracter politic, ostila ordinii sociale de la noi si cu un caracter cu totul altul decat cel pe care a cautat sa-l dea acestor tulburari de acum doua zile oficialul L'Independence Roumanie.
Mai departe, citim:
„Guvernul are datoria sa vorbeasca, cu atat mai mult cu cat, chiar in cazul unei incursiuni bolsevice – ipoteza cea mai putin probabila (cum doreste oficiosul comunist sa deturneze realitatea, n.n.) – lucrurile tot in favoarea ordinii s-au intors” (Adevarul, Anul XXXVII, nr. 12479, duminica, 21 septembrie 1924).
Nemaiputand ascunde realitatea, Adevarul publica, cu cifre si nume, date privind pe ostasii romani raniti sau morti, unii in chinuri groaznice.
Galati 22 – Lupte la Naruseni. Banditii, in numar de cateva sute, au atacat satul cu grenade si bombe incediare. Dupa spusele martorilor, la Naruseni au cazut 200 de morti.
Ziarul, totusi consecvent liniei de informare denaturata si diversionista, strecoara morbul indoielii in opinia publica, incercand sa deturneze masurile energice ce trebuaiu si care, de altfel, se si luasera.
Iata ce scria, in continuare, Adevarul de marti, 23 septembrie 1924:
„…Daca siguranta satelor era amenintata, armata avea datoria s-o apere, daca populatia locala sustinea, in parte cel putin, miscarea, fortele armate erau chemate sa apere principiul autoritatii si ordinii. Ne place sa credem ca nevinovatii nu au avut sa sufere de pe urma represiunii si ca aceasta nu a depasit proportiile necesare. Numarul de victime regretabile din randul armatei ne intaresc aceasta credinta… Masurile ce se vor lua in Basarabia trebuie sa fie confirmate cu aceste principii – in Basarabia, mai mult ca oriunde -, pentru ca mediul e mai sensibil si pentru ca tinutul formeaza, inca, obiectul atentiei mondiale si al propagandei ostile in strainatate… Stim ca trebuie sa fim vigilenti, dar stim, in acelasi timp, ca nu avem motive de teama” (oare? – n.n. si s.n.).
Constransi atat de dezvaluirile presei, cat si de comunicatele oficiale, cei de la Adevarul insereaza si ei informatiile reale, care nu mai puteau fi ascunse:
„…Au luptat ofiteri din armata sovietica… Printre cei prinsi au fost identificati ofiteri din Armata rosie, in uniforme… Atacul a fost organizat pe teritoriul Rusiei. Telul urmarit era ca, fie prin teroare, fie prin ademeniri, sa fie rasculata populatia din Basarabia… Erau aranjate atacuri similare in intreaga Basarabie… In fiecare sat s-a organizat un comitet compus din cinci membri, care avea insarcinarea sa conduca, la momentul oportun, actiunea in favoarea sovietelor… Nici unul din cei cinci membri nu-i cunostea pe ceilalti… La un semnal, ei aveau misiunea sa distribuie armele si sa organizeze luptele.”
Biserica
Dupa aceste mari si ample actiuni, soldate cu represaliile de rigoare, acelasi ziar incearca, consecvent stilului sau diversionist, sa atace o alta problema care devenise mai mult decat incomoda pentru imperiul de la Rasarit – si anume Biserica.
Voi reproduce articolul aparut in Adevarul din 12 octombrie 1924, sub titlul: Politica noastra religioasa – starea Bisericii Ortodoxe – unificarea bisericeasca – concordatul – separarea Bisericii de Stat.
„Biserica Ortodoxa trece in prezent printr-o criza. Intregirea Romaniei a intrunit, odata cu fratii de acelasi sange, Bisericile crestine. Biserica Unita a ardelenilor, desi diferita de Biserica Ortodoxa, printr-o imperceptibila diferenta de dogma, a dat nastere, mai ales in Ardeal, la adevarate lupte religioase, menite sa reinvie epoca medievala crestina.
Pentru a cunoaste motivele acestor lupte, cum si in ce directie s-ar putea indrepta intreaga noastra politica religioasa, am intreprins o ancheta printre persoanele competente, atat in lumea laica, cat si din cea a inaltului cler.
Incepem cu parerile dlui avocat Alex. Georgescu, doctor in drept canonic de la Bonn si Berlin si care, in materie de politica religioasa, a scris in limba germana cateva lucrari de mare valoare.
Legiferare bisericeasca
„…Legea unificarii bisericesti va intarzia inca multa vreme, cum scrie un distins preot din Capitala, iar Biserica noastra, vorba dnei Alexandra Cantacuzino, va continua sa existe fara mijloace de trai si la discretia partidelor care, numind, iar nu alegand, decat de forma pe Inaltii Prelati, acestia nu mai pot avea libertatea de actiune si depind cu totul de vointa guvernelor.
Neputinta de legiferare si starea precara a Bisericii noastre se reduc, dupa parerea mea, la situatia juridica falsa pe care Biserica Ortodoxa a avut-o si o are dupa noua Constitutie in Statul Roman.
Prevazuta in art. 22 din Constitutie, este un echivoc si asa cum este mai ales inteleasa – rog sa mi se ierte cuvantul – constituie puroiul care otraveste organismul nostru bisericesc si national.
In intelesul strict juridic, cum si al raportului ce trebuie sa existe intre Biserica si Stat, o Biserica oricat ne-ar fi de scumpa si oricat ar fi de glorioasa, nu poate fi nici dominanta si nici ca are intaietate.
Aceste expresiuni, sa ne intelegem, sunt cuvinte frumoase, magulitoare, nu menite insa, catusi de putin, sa fixeze si sa precizeze o situatie de drept, care sa poata fi luata ca punct de plecare si de reazim pentru o organizatie bisericeasca serioasa.
Biserica noastra, ca si celelalte confesiuni crestine, dupa natura ei, este si trebuie sa ramana separata de Stat. Astfel a asezat-o Intemeietorul ei, Iisus Hristos, asa ne-au invatat ucenicii, asa au recunoscut-o Sfantul Constantin cel Mare si Liciniu in Edictul din Milan, din anul 312.
Separatia Bisericii de Stat nu trebuie sa sperie pe nimeni. Separatia nu insemneaza numaidecat prigonirea Bisericii de catre Stat si prigonirea acestuia de catre Biserica. (Aici, autorul articolului fabrica o serie de argumente privind avantajele separarii Bisericii de Stat – n.n.).
Introducerea separarii Bisericii de Stat si realizarea acestei separatii in conditiile impuse de rolul ce Biserica Romana a avut in istoria noastra, cum si de nevoile reale de astazi ale Statului, pe de o parte va aduce Bisericii o inflorire in marturisirea sufletelor, iar pe de alta parte, ca simplificare si usurare dintr-o data, deslegarea problemelor ce de ani de zile chinuiesc Ministerul Culturii.
De asemenea, problema celorlalte confesiuni crestine si religiuni va fi rezolvata prin aceea ca fiecare dintre ele va fi supusa aceluiasi tratament – tratament modificat, fireste, in aplicarea lui de proportia numarului credinciosilor si de alte caractere specifice acestor confesiuni si religiuni.”
Revenind cronologic in actiunea Tatar-Bunar, voi continua prezentarile, tot selectiv. Adevarul din 16 octombrie 1924:
„…Am primit la redactie numeroase informatii despre ce se petrece la Tatar-Bunar si in toata regiunea inconjuratoare. Reclamatia facuta de atatia cetateni notabili, in mare parte originari din vechiul regat, constituie, insa, dovada ca nici de asta data Guvernul n-a luat masurile reale, cele mai potrivite. Descoperirea vinovatilor – a adevaratilor vinovati daca sunt (s.n.) si pedepsirea lor ulterioara, dupa litera legii – este un lucru necesar si bun, terorizarea populatiei, pedepsirea pe loc, la intamplare si in chip samavolnic a oricui are nenorocul sa fie banuit de catre jandarmi, acesta este un lucru inadmisibil (s.n.).
Adevarul din 17 octombrie 1924:
„…Fapta criminala savarsita de bolsevici in sudul Basarabiei nu justifica o revarsare de teroare si de criminalitate, nici macar asupra indivizilor vinovati, necum asupra maselor populatiei… ororile inutile trebuie sa inceteze imediat” (s.n.).
Adevarul din 18 octombrie 1924:
„…Intre timp nu incape indoiala ca situatia diplomatica s-a modificat in defavoarea noastra. Dupa recunoasterea republicii sovietice de catre Italia si Anglia, vine acum stirea ca si comisiunea instituita de Guvernul Francez a recomandat acesteia recunoasterea ei fara conditii. Pozitiunea Uniunii Sovietice este, deci, intarita prin recunoasterea ei de catre toate statele europene… In fata acestei situatii, care este si care trebuie sa fie politica noastra?” Ne putem oare gandi ca vom putea ramane multa vreme unica tara din Europa fara raporturi cu o Rusie vecina si intrata pe calea reformei (mare ingrijorare din partea comunistilor romani! – n.n. si s.n.)”.
Dar… BOMBA! Adevarul din 2 octombrie 1924:
„…Pe masura ce regimul sovietic isi arata vitalitatea, rezistand timp de sapte ani tuturor actiunilor potrivnice, dinauntru si din afara, se intarea in Europa ideea ca nu i se poate refuza regimului sovietic recunoasterea de jure. Boicotarea si punerea la index a unei tari ca Rusia, care a fost asa de intim amestecata in viata economica a Europei, nu mai putea continua fara grele neajunsuri pentru aceasta. Si, apoi, la ce bun continuarea boicotului, daca nu mai era ingaduita nici o speranta in daramarea regimului rosu” (s.n. – si cine nu mai ingaduia? – n.n.).
Pe fundalul celor mai sus-prezentate, campania procomunista este reluata de aceeasi presa din Sarindar cu accente uneori voalate, uneori directe, cautandu-se intoxicarea prin asa-zisele valori si reusite ale bolsevismului din ce in ce mai agreat in lumea occidentala – europeana si transoceanica, dar in acelasi timp si cu o linistire a acelora care se tem de bolsevism, intrucat el, de fapt, a esuat.
Prezentarea acestor analize uzeaza de aceeasi tehnica ce nu face decat sa deruteze sau sa dezarmeze pe cei care nu conteneau sa-i sublinieze pericolul.
Enigma comunismului
Sub semnatura I. Teodorescu citim, in Adevarul din 10 ianuarie 1925, articolul Enigma comunismului:
„Sunt sumedenie de enigme pe lumea asta, in cea morala, intelectuala, materiala, economica, financiara, enigme mai dureroase, mai complicate si mai grave, acum, in perioada de dupa razboi, dar este una de ordin politic care mi se pare cea mai misterioasa din toate, cea mai de nepatruns pentru un spirit obiectiv si sincer. Este problema comunismului” (s.n.).
Nu a comunismului, ci a temerii ce a cuprins, astazi, mai toate statele de comunism, chiar pe cele solide si civilizate, din centrul, apusul, sudul si nordul Europei. De ce se tem oare acestea de propaganda comunista… La noi, cu toata ravna si cu toata bunavointa, siguranta generala n-a reusit sa aresteze 500 de comunisti veritabili. Si asta-i tot si lada in pod. E un partid microscopic si cu multa influenta in public. Repet ce-am mai spus odata: Daca s-ar lasa comunistilor nostri cea mai deplina libertate a graiului si a scrisului, li s-ar acorda pe deasupra si o subventie baneasca serioasa, nu cred ca ei ar izbuti, nici in 10 ani, sa adauge zero cifrei de 500″ (s.n.).
La prima aniversare a mortii lui Lenin, presa din Sarindar nu scapa prilejul de a portretiza figura lui Lenin, in acelasi mod diversionist in care alterneaza o vaga suspiciune cu elogierea disimulata. Reproducem cateva pasaje din amplul articol Lenin, semnat de B. Bradisteanu in „Adevarul” din 31 ianuarie 1925:
„…Figura lui prea oscileaza intre ura fara de margini a adversarilor sai si dragostea fanatica a partizanilor sai, pentru ca sa poata fi zugravita sub aspectul ei real. Politica lui, cea a unei revolutiuni, care in tot cazul, e cu siguranta cea mai uriasa din cate le-a conceput omenirea, este in curs de dezvoltare. Nimeni nu-i poate preciza efectele finale. Ca orice revolutiune, ea a pricinuit atatea rani adanci, incat contemporanii le vad numai pe ele, pe cand urmarile bune, ce le va avea poate vreodata, nu sunt vizibile. …E natural ca contemporanul vede mai mult distrugerile, pe cand randuiala cea noua nu se arata si nu foloseste decat generatiilor viitoare”. (s.n.)
Autorul, in continuare, mimeaza ca se repliaza, pentru ca in aceeasi fraza sa atraga atentia cititorului asupra efectelor pozitive ale revolutiei bolsevice.
„…Este aceasta o aparare a bolsevismului si a lui Lenin? Evident ca nu. Este numai incercarea de a gasi in afara de luptele politice ale momentului, un punct de observatiune, care sa ingaduie deslusirea formidabilului fenomen, ce este revolutiunea rusa, de a gasi posibilitatea patrunderii ideilor care l-au calauzit pe Lenin, care, orice s-ar intampla si oricare ar fi sfarsitul revolutiunii, ai caror martori si victime nevinovate suntem (Oare? Cine sunt victimele? n.n.) va ramane in istorie uriasa, erou, sau monstru, constructor, sau distructor, un Cromwell, sau un nou Herostrat, iar ideile si actele lui vor influenta fundamental evolutiunea societatii omenesti.”
Bolsevicometrul
„Adevarul” din 19 mai 1925 titreaza, pe prima pagina, cu majuscule Marea victorie a stangii franceze, infrangerea opozitiei nationalisto-reactionare. Articolul subliniaza pregnant ostilitatea alegatorilor fata de religie:
„Blocul national-clerical de acolo voia sa arate ca populatia din Alsacia-Lorena este in marea ei majoritate ostila invatamantului laic, sau scoala fara Dumnezeu, scoala in care nu se preda religia. Clerul alsacian mobilizase, pentru alegeri, toate fortele sale. El voia sa faca dovada ca, daca se opune legilor laice in Alsacia-Lorena, legi care, dupa cum se stie sunt aplicate in restul Frantei, este fiindca reprezinta intr-adevar vointa poporului. Dar rezultatul a fost exact contrar. Si articolul continua retoric: „…Alegerile din urma au avut, deci, drept urmare o intarire considerabila a guvernarii nationale-reactionare. Intreaga politica a Frantei va trebui sa se orienteze dupa acest fapt, de o importanta covarsitoare” (s.n.). Semneaza Iunius.
Ziarul „Adevarul” din 5 iunie 1925, sub forma NOTE, publica articolul BOLSEVICOMETRUL, sub semnatura lui M. Sevastos. Articolul incearca derutarea cititorilor, bagatelizand notiunea de bolsevic:
„Unui copil care fura dulceata, sau gatul unui pui, i se zice indeobste bolsevic. O sotie infidela e bolsevica. Bolsevic este si taranul violentat de jandarm, si lucratorul care cere spor de salariu. Jandarmii ii adulmeca pe bolsevici, dupa urma. Au ei o asa intuitie ca cutare e bolsevic si cutare nu? Oamenii politici ii descopera pe bolsevici cu manualul de istoria doctrinelor in mana. Exista deci o multime de instrumente de descoperit si masurat bolsevismul de la nas si pana la eruditia oamenilor politici. Din pricina aceasta, incurcatura este generala. Nimeni nu poate spune, precis, cine-i bolsevic si cine nu, nici un om nu poate jura daca-i adeptul lui Lenin sau a lui Vintila Bratianu, iar agentii fortei publice nu stiu pe care bolsevic trebuie sa-l bata, sau sa-l bage la inchisoare si pe care numai sa-l santajeze la telefon, sau prin curieri politici. (De fapt, cu un an in urma, jandarmii batusera crunt, la Iasi, pe elevii si studentii nationalisti, nu pe bolsevici, n.n.) Aceasta harababura se datoreste faptului ca nu avem o unitate de masura pentru toata tara si care sa indice atat existenta bolsevismului, cat si cantitatea lui Ð un fel de bolsevicometru. Guvernul, care in aceasta perioada de guvernare, a gasit solutii pentru toate chestiunile economice incurcate, ar trebui sa inventeze si bolsevicometrul, pentru a pune in sfarsit ordine si in problemele politice”.
Am relatat in aceste ultime pagini luarea de pozitie a presei de stanga bolsevice nementionand atitudinea profund nationala a celorlalte ziare, in frunte cu „Universul”, al carui director era Stelian Popescu.
