Este inginer, are 47 de ani și din 1998 trăiește la Melbourne, plecat din Titan. Recent a fost desemnat „Fotograful anului 2014” în Australia, premiu acordat de cea mai titrată publicație de profil de la antipod: Australian Photography Magazine.
Juriul a ales câştigătorii după ce a văzut nu mai puțin de 7500 de fotografii artistice, realizate de fotografi semiprofesionişti şi amatori din toată Australia. Pe lângă adjudecarea celui mai râvnit premiu, Mihai Florea a fost desemnat câştigător și la categoria pentru fotografii alb-negru.
N-am făcut deplasarea până la Melbourne, dar am ajuns la el grație celor de la Australian Photography Magazine. În interviul acordat României libere, Mihai Florea vorbește despre drumul său în fotografie, minimalism, arhitectură, modele, peisaj, București și despre ce a convins juriul să îi acorde marele premiu.
*
Care e povestea ta australiană?
Procesul de emigrare l-am început în 1996 și a durat doi ani bătuți pe muchie. La puțin timp după ce am demarat actele pentru Australia, am primit și cartea verde pentru Statele Unite, așa că a trebuit să ne decidem încotro o luăm. Am ales Australia pentru că prima mea soție avea rude în Melbourne, dar și pentru că mi s-a părut o țară mai generoasă și mai prietenoasă cu noii emigranți.
În Melbourne am ajuns în aprilie 1998. În primul an am lucrat pe diverse șantiere de construcții, prin Melbourne, Queensland și Tasmania, prilej cu care am putut să cunosc zone sălbatice superbe ale Australiei. În al doilea an am făcut curierat, iar în al treilea, am găsit de lucru în meseria mea, ca inginer constructor la o primărie din sudul Melbourne-ului, unde lucrez și acum. Am o fată în vârstă de 19 ani și un baiat de 14 ani.
Dar povestea ta românescă?
Sunt bucureștean de origine, născut în 1967. Până să plec din țară am locuit în cartierul Titan. Liceul l-am terminat la Mihai Viteazul și sunt absolvent al Facultății de Hidrotehnică din București, promoția 1991. După absolvire am lucrat pe diverse șantiere de construcții, de la Stația de Tratare a Apei de la Ogrezeni, la Aeroportul București – Băneasa și la diverse alte lucrări edilitare în Bucuresti. Familia mea este încă în țară, așa că încerc să vin să-i vizitez cam la doi ani o dată. Altfel, țin încă legătura cu prietenii și foștii colegi din țară prin intermediul diverselor platforme sociale de comunicare: Facebook, Google+ etc.
Care a fost conjunctura sau momentul cheie care te-a apropiat de fotografie?
Primele încercări în fotografie le-am făcut în studenție, când am primit cadou un aparat Smena. Îmi încropisem și un mic laborator în baie, unde îmi developam filmele. Mare succes n-am avut și, încet, încet, am lăsat în urmă „apucăturile” artistice și m-am concentrat pe munca de zi cu zi. Asta până în 2011, când fata mea a devenit interesată în fotografia de film și, din dorința de a o ajuta, am reluat legătura cu pasiunea mea din tinerețe.
În 2012, am cumpărat primul DSLR, un Nikon D7000 cu care lucrez și în ziua de azi. De ce fotografia? Îmi place să dau vina pe midlelife crisis. Așa că în loc să-mi cumpăr un Harley Davidson sau o mașină sport roșie și să o iau hai-hui prin lume, mi-am cumpărat un aparat foto cu ajutorul căruia să evidențiez partea creativă din mine.
Care sunt cele mai importante momente ale carierei tale de fotograf?
La început am fost atras de ideea de astrofotografie, la care am renunțat destul de repede din lipsă de timp și condiții prielnice. Apoi am cochetat cu fotografia macro, dar mi-am dat seama că nu am răbdarea necesară pentru așa ceva. Primul moment important a fost când am intrat pe forumul Nikoniștilor și am descoperit fotografiile alb–negru de arhitectură și peisaj, cu expunere lungă, ale lui Dragoș Ioneanu. Am realizat ca le înțeleg foarte bine și că mă regăsesc în mesajul lor. Mulțumită sfaturilor și ajutorului său am schimbat macazul și m-am dedicat în totalitate acestui stil.
Al doilea moment important aș putea spune că a fost în vara lui 2013, când am avut prima fotografie acceptată într-o expoziție colectivă din America, mai precis: Color Blind Exhibition la DarkRoom Gallery din Vermont. Atunci am făcut, practic, primul pas în afara galeriilor fotografice online (Facebook, Google + etc,) și mi-am văzut o imagine printată și înrămată pe peretele unei galerii.
Al treilea moment a fost în August 2014, când am avut un portofoliu de cinci fotografii publicate în revista americană B&W Magazine. A fost ceva deosebit să țin în mână o revistă de circulație importantă și care să conțină câteva din lucrările mele.
Cât timp dedici fototgrafiei?
În ultima vreme ies la fotografiat cam în fiecare weekend, mai mult pentru fotografia de peisaj. Asta înseamnă, de cele mai multe ori, că mă trezesc dimineața la 5:30, ca să prind lumina cea mai bună sau niște ceață rătăcită. De multe ori se întâmplă să vin cu plasa goală, ca pescarii. E drept, am observat că am devenit și ceva mai exigent în ultima perioadă. Uneori, când sunt condițiile bune, mă opresc și în drum spre casă, dar asta mai mult pentru arhitectură. În rest, când nu ies pe coclaurile patriei adoptive, petrec 1-2 ore pe zi privind ce au mai creat alții sau citesc diferite bloguri de fotografie.
Cât de puternică este școala/comunitatea australiană de fotografie?
După părerea mea, punctul forte al fotografiei australiene este peisajul. Și găsesc că asta nu este deloc întâmplător având în vedere frumusețea și diversitatea acestui continent. În momentul de față, cred că cel mai cunoscut fotograf australian pe plan mondial este Peter Lik, care se pare că ar fi vândut cea mai scumpă fotografie din lume și care are o galerie destul de renumită în Las Vegas.
Care crezi că sunt cei mai buni trei fotografii australieni „ever”?
În opinia mea, orice listă trebuie să înceapă cu peisagistul tasmanian Peter Dombrovskis, care este, de altfel, și singurul fotograf australian inclus în International Photography Hall of Fame.
În domeniul arhitecturii, nu pot trece peste John Gollings, care are un stil unic și în care găsesc inspirație.
Al treilea pe lista îl pun pe Max Dupain.
Dar cei care te-au influențat semnificativ, modelele tale?
Cum spuneam și mai înainte, prin Nikoniști l-am descoperit pe Dragoș Ioneanu, și prin el am ajuns să cunosc lucrările unor adevărați maeștrii moderni ai fotografiei minimaliste cu expunere lungă, fie ea arhitectură sau peisaj. Pot să-l menționez, în primul rând, pe olandezul Joel Tjintjelaar, cu care am avut și plăcerea deosebită să mă întâlnesc personal cu ocazia unui workshop organizat de un grup de artiști fotografi de la Vision Explorers, în Melbourne. Apoi, este Julia Anna Gospodarou, care este româncă, dar care trăiește acum în Grecia, și a cărei serie Like a Harp’s strings este o adevărată capodoperă. Nu pot să trec peste celebrii Michael Kenna, Hengki Koentjoro și Michael Levin, al căror portofolii sunt ultracunoscute și admirate. Fotografiile lor au reușit să-mi vorbească, să mă atragă în atmosfera pe care o creează și să mă facă să le privesc cu acceași plăcere ori de câte ori mă întorc la ele. Aș menționa în special seria Juliei, în care dacă stai și „asculți” atent, poti „auzi” vântul cum atinge strunele harpei (podului lui Calatrava).
La meniul de galerii al paginii tale web ai trei categorii mari și late: Arhitectură, Minimalism și Peisaj. De ce acestea și nu și altele?
Practic, ar fi numai două: Arhitectură și Peisaj. La Minimalism am inclus fotografii din cele două categorii de bază, fotografii care conțin numai câteva elemente în compoziție. Cum spuneam, am trecut prin mai multe genuri ale fotografiei. Am simțit, însă, că niciunul nu mi se potrivește ca fire și am considerat că dacă nu pot să obțin acea legătură necesară în orice pasiune, nu are rost să continui.
Pasiunea pentru Arhitectură cred că se datorează pregătirii mele tehnice: îmi plac formele geometrice, volumele diferite ale clădirilor, îmi place să studiez unghiurile în care lumina cade pe o clădire, umbrele pe care le formează diferitele structuri la anumite ore ale zilei, din diferite perspective. Când mi se cășunează pe o clădire (și, din fericire, am destule clădiri cu arhitectură care să mă inspire aici, în Melbourne) pot să o fotografiez și de cinci-șse ori, la ore diferite ale zilei, pe vreme diferită, chiar și în anotimpuri diferite (toamna mi se pare cea mai caldă lumină), până obțin (sau nu) rezultatul dorit.
Cât despre peisaj, nu a fost greu să-mi găsesc pasiunea. Peisajele marine, în special, sunt peste tot în jurul meu și merg perfect cu cealaltă pasiune a mea: fotografia cu expunere lungă. Un alt aspect ar fi faptul că Australia este o țară foarte întinsă, destul de aridă și, în consecință, foarte potrivită pentru peisajul minimalist, de unde și seria mea cu copaci singuratici. Până acum am fotografiat mai mult în statul Victoria, care este mai „verde”, ca să zic așa. Îmi propun în viitor să fac și câteva excursii în Deșertul Roșu, din centrul Australiei, pentru o experiență nouă.
Ce înseamnă pentru tine, de fapt, un fotograf minimalist?
Pentru mine minimalismul, în special în arhitectură, înseamnă să scot în evidență „esența” unei clădiri. Încerc să o „dezbrac”, dacă vrei, de detaliile care îți pot lua privirea de la structura principală a clădirii și să o pun în evidență cu ajutorul luminii și timpului reprezentat de norii în mișcare. Eu am credința că fiecare arhitect își lasă o parte din suflet în fiecare construcție și că acea parte reprezintă esența de care vorbeam și pe care o caut atunci când fotografiez o clădire.
Prin minimalism în peisaj, în special cu expunere lungă, încerc să las loc imaginației celui care privește fotografia. Prea multe elemente sau culoare prea saturată produc zgomot și o agitație care e incompatibilă cu liniștea pe care o trăiesc în mijlocul naturii.
Dar un fotograf profesionist?
Cred că până la urmă contează mai puțin dacă ești profesionist sau amator. Important este produsul final, adică fotografia. Am văzut fotografii superbe produse de amatori și altele, foarte slabe, produse de auto-numiții profesioniști. Uneori cred că cei pentru care fotografia este doar un hobby au un avantaj asupra profesioniștilor, pentru simplul fapt că au mai mult timp și mai multă libertate de creație, fără presiunea banului și a dorințelor clienților.
În ianuarie ai fost desemnat „Fotograful anului 2014” și „Fotograful B&W al anului” în Australia. Cât de importante sunt distincțiile acestea în lumea fotografică de acolo?
Australian Photography Magazine este cea mai importantă revistă de fotografie de aici. Ar mai fi premiile Institutului Fotografilor Profesioniști din Australia, dar cum eu nu sunt membru, nu pot participa acolo.
Prin ce crezi că ai impresionat juriul, mai mult decât ceilalți fotografi concurenți? Ce a făcut diferența?
Cred că seria de șase fotografii cu care am câștigat, Abstract Melbourne, a fost ceva aparte față de ce au trimis ceilalți concurenți și probabil că asta a contat până la urmă. Nu este un stil foarte răspândit în Australia. Am riscat puțin, dar a meritat. Concurența a fost destul de mare și bună calitativ. Sincer să fiu, nu prea mă așteptam să câștig.
Dacă ai primi o bursă suficient de consistentă, ce anume ai fotografia, azi, în România?
Bucureștean fiind, mi-ar plăcea să petrec ceva timp fotografiind clădirile vechi (cred că ar merge foarte bine în expunere lungă) care încă se mai țin pe picioare și care înțeleg că sunt în pericol să dispară (din diverse motive). Odată cu ele pierdem și o parte din istoria noastră ca neam și ar fi mare păcat. Aici, în Melbourne, deși este un oraș foarte nou în comparație cu cele din Europa, fiecare piatră cubică, fiecare fațadă a unei case cu o arhitectură deosebită, în anumite suburbii este considerată cu valoare istorică și este protejată ca atare.
