Se adună tot mai mulți indicatori ai declinului universităților din țară. Destul să amintesc scăderea profesionalismului, importul de patente în creștere, trivializarea cercetării academice, confuziile culturale, avariile instituționale, maladia plagiatului. Ieșirea din lista primelor o mie de universități este doar cel mai recent. De aceea, răspunzând la întrebările doamnei Anca Colibășanu (ziarul Făclia, Cluj), examinez mai larg involuția, pe date verificabile.
Putem avea o părere sau alta despre ierarhizările de universități. Personal, aș favoriza, ca și altădată, criteriul contribuțiilor originale, de uz public, în locul listelor de publicații de azi. Altfel, invocă criteriile și cer recunoașteri inși sub care în România s-au prăbușit industrii și instituții. În plus, abuzuri grave, de felul ultimilor ani, se pot descoperi la orice oră.
Chestiunea ratării prezenței în lista primelor o mie de universități nu este oarecare. Nu este, cum se crede, chestiune de mărime a universităților, ele trebuind să fie competitive și în formatul existent. Adevărul, fie și inconfortabil, ar trebui spus gândind instituțiile public și în interes public. Altfel, fără adevăr, se ajunge doar la „explozii” în linie.
Fapt este că educația a trecut prin reformă, după 1989. Așa cum presa specializată din țară și cea internațională au remarcat, în anii 1997-2000 , s-a făcut și în România o reformă benefică, racordată la schimbările din lume. S-a făcut reformă analoagă celei care a dus înainte țările vecine și le-a permis apoi să-și mărească competitivitatea.
Ulterior, politizarea deciziilor și amatorismul au indus crizele cunoscute. Ca rezultat, România are acum cel mai mare abandon școlar din Europa, cel mai ridicat analfabetism funcțional, cea mai slabă educație în sate, cea mai extinsă neșcolarizare în pandemie, cea mai mare corupție în instituțiile academice, cel mai amplu import de tehnologii și, desigur, de produse alimentare. Se trăiește pe datorie, cu cea mai mare îndatorare din istorie, într-o confuzie a valorilor. Ce vine? E destul să citim câteva sondaje: 45% dintre gimnaziali nu înțeleg textele vârstei, iar lectura și dezbaterea scad.
Asemenea indicatori sunt, desigur, alarmanți. Am arătat la timp că deteriorarea reformei din 1997-2000 va avea efecte funeste (v. Ieșirea din trecut, 2002; Speranța rațiunii. Interviuri, 2006; România actuală. O diagnoză, 2011; Viziune și acțiune. Interviuri, 2021). Starea de azi a educației dovedește că, din nefericire, am avut dreptate.
La o discuție serioasă, nu se poate ocoli adevărul că în România au fost numiți miniștri ai educației activiști precari, diletanți recrutați de generali spre a le rezolva odraslele, simpli servanți, fără legătură cu domeniul. Cum s-a văzut, unora trebuia să li se șoptească peste umăr răspunsul la întrebări banale. Ca o încoronare, sub un modernism înțeles superficial, Legea din 2011 a rupt educația de dezvoltare.
UBB, aflată azi în discuție, a urcat scara performanțelor din 1993 încoace și a fost adusă, deja în 1997, prin măsuri de dezvoltare, în fruntea universităților din țară. S-au aplicat reforme chibzuite, ce se pot verifica pe acte, într-o interacțiune cu nevoile societății și cu cele mai bune universități din lume, și cu premiere consemnate internațional.
În 2011, cum a relatat și presa de atunci, Rectoratul a fost notificat că UBB intră în discuție pentru primele 500 de universități din lume. În regiune, ea împărtășea poziția cu universitatea din Zagreb, cu al cărei rector cooperam. Când am plecat din instituție, în 2012, universitatea clujeană era în anticamera primelor cinci sute, potrivit clasificării Shanghai, având de partea ei toate evaluările internaționale. Datele sunt arhivate, începând cu Buletinul Informativ (1993-2012) de atunci.
O universitate se consolidează și se impune cu competență, efort și viziune. A urmat însă declinul lent al UBB, iar, acum, mulți sunt alarmați, pe drept, că nicio universitate din țară nu mai intră în topul primelor 1000. Rezultat trist, dar anticipat.
Declinul universităților din țară este frecvent pus de unii concetățeni pe seama creșterii efectivului de studenți, a proliferării învățământului privat, a aplicării Declarației de la Bologna și a excesivei autonomii universitare. Să lămurim lucrurile.
Împreună cu mulți colegi, am lucrat, inclusiv ca ministru al educației naționale (1997-2001), la a lărgi accesul cetățenilor la studii. România era și în 1997 pe ultimele locuri în Europa la ponderea studenților în populația țării. Foarte mulți tineri nu puteau studia ca urmare a unor examene de admitere discutabile, asistate de o „industrie a meditațiilor” costisitoare și, în fond, de un „învățământ paralel”. Ca ministru, am transferat admiterea în competența universităților și am creat „colegii universitare” în orașe satelit ale marilor centre.
Dar nimeni nu a spus vreodată că trebuie scăzută exigența la examene. Scăderea s-a petrecut ulterior, pe fondul erorilor ministeriale și al mentalității „ajunsului la bani iute, cu orice mijloc”. Am inițiat „colegiile universitare” – personal am fost implicat la Bistrița, Sfântu Gheorghe, Sighetul Marmației, între altele – dar ținta era ca ele să devină competitive. Acum, în consecința Legii din 2011, toate sunt simple „extensiuni”. Iar pe canalul lor, licențiatul ajunge azi mai slab decât subinginerul de altădată și nu poate concura maistrul sau șeful de echipă.
La drept vorbind, cum să învețe tinerii, când văd cum, pe căi oculte, nulități profesionale și civice ajung orice, inclusiv demnitari? Demotivarea pregătirii din ultimii douăzeci de ani este acută.
Se discută mult despre învățământul privat drept cauză a degradării. Este o simplificare, căci nici facultățile de stat nu sunt acum automat în ordine. În fapt, toate instituțiile din România actuală sunt lovite de carențe grave. Aceasta nu înseamnă să nu vedem declinul indus de puzderia de improvizații botezate „universități”. Oricine răsfoiește arhivele, îi găsește pe cei care le-au autorizat – consiliul de atestare, ARACIS, comisiile parlamentului, ministerul. Ar trebui discutat cu aceia!
La preluarea Ministerului Educației Naționale, în 1997, am arătat că, din păcate, România este în frunte la înființarea de „universități ca afaceri cu diplome”, alături de Ucraina și Moldova. Nu am înființat ca ministru vreo universitate privată și, cum se poate vedea pe documente, ca rector am adus profesorii acasă. Nu sunt împotriva învățământului privat, dar m-am opus imposturii. M-am opus abuzurilor de orice fel, inclusiv fenomenului „profesori în multiple universități” (v. Buletinul Informativ al Ministerului Educației Naționale, 1997-2000), care se îngroșa în numele eronatei înțelegeri a libertății de inițiativă.
Neajunsurile universităților de azi sunt atribuite de unii, complet greșit, Declarației de la Bologna (1999). Documentul are sub două pagini și este public. Declarația nu a cerut cuiva să reducă durata studiilor. Alte țări semnatare nici nu au făcut-o. Declarația a cerut compatibilizarea sistemelor universitare europene și mărirea competitivității lor. Atât! Doar că, în România (cum am arătat și în Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, 2013) această declarație s-a aplicat greșit, începând cu Legea studiilor din 2004.
După 1989, în România, una dintre urgențe a fost restabilirea autonomiei vieții intelectuale. Documente naționale și internaționale consemnează că, în primii ani, Marian Papahagi și cu mine am elaborat proiectul. Legea educației din 1995 a preluat abordarea noastră, sprijinită pe experiența internațională a orei. Din nefericire, a survenit ceea ce prevedeam a fi o amenințare: folosirea autonomiei pentru parohialism și false cariere. Otravă ce trebuia oprită, însă tot prin legi, opuse, desigur, refeudalizării instituțiilor. Acestea nu au mai venit.
Fiind în frunte în țară, UBB este azi în discuție. Ne dăm seama din prima clipă cum se stă în alte universități. Dar, să lămurim și aici lucrurile.
La anunțul căderii instituției din rândul primelor o mie de universități, declarațiile Rectoratului UBB s-au repezit în comunism, care a separat medicina, și în politica zilei. Regimul comunist a însemnat, desigur, multe, ce pot fi discutate. Numai că separarea s-a făcut și sub alte regimuri. Un exemplu este Franța lui Mitterand. Politica actuală este, într-adevăr, prostească, dar nu se ajunge la rădăcina neajunsurilor ocolind Legea învățământului din 2011.
Sunt greșite opiniile potrivit cărora, dacă s-ar uni universități, s-ar ocupa imediat alte poziții în clasamente. Cu orice mărime, performanța se ia în fond per capita. Poziția în ierarhia internațională nu depinde nici doar de ceea ce se raportează ca personal și lucrări. De altminteri, unii clujeni au și acuzat în anii recenți falsificări în raportări.
Structura UBB a rămas până azi cea pe care am lăsa-o în urmă, ce corespundea proiectului de lansare a țării prin reforme. Dar, după încă câțiva ani, eu aș fi reexaminat-o din rațiuni profesionale. Este ușor de sesizat că în multe locuri sunt azi oricâți „prof. dr.”, dar niciun specialist demn de încredere profesională. Profesorul universitar este altceva decât se crede azi la noi, iar profesionalismul nu se stabilește prin autoevaluare.
Este greșită și vorbăria despre „concentrarea universitară”. Am fost și sunt pentru „concertare” – proiect pe care l-am și lansat la Cluj-Napoca și în alte orașe, cum se poate observa pe acte. Dar operația nu se face pentru rankings-uri. Nici nu poți lua unei universități publicațiile, fără să consideri personalul. Firește, la Cluj-Napoca, UMF și UBB se pot unifica, dacă doresc, dar din rațiuni mai profunde.
Să fie limpede: clasamentele universitare nu sunt scopuri în sine și nici pe viață. S-ar putea ca, peste un an, o universitate sau alta să urce în clasament, dar fondul să rămână același, dospind de confuzii. Atingerea de poziții flatante nu are cum ascunde sărăcia și abuzurile de fapt.
De unde vine însă declinul universităților românești de azi?
Delimitez doar factorii principali.
Sunt factori direcți ai declinului la UBB. Bunăoară, ca să formulez simplu, ar trebui mai multă cultură. Nu insist asupra pregătirii carente – mulți „prof.dr.” vorbesc fără lecturi la zi, din documentări rudimentare, interogațiile lor fiind de epigoni. Carențele fac, de pildă, ca de peste un deceniu, din universitate să nu mai fi plecat vreo dezbatere relevantă, în interes public. Doar scrieri de adaptare nu legitimează nicăieri profesorul, iar istețimea nici atât – a scris-o Nicolae Mărgineanu. Mai departe, popperismul vulgar, ce constă în a lua în brațe un criteriu și a nu înțelege restul, poate susține ambiții, dar duce la mediocritate. Competiția zilelor noastre este alta și include creația și consecințele acesteia în propria societate. Un alt factor, nepotismul și cedările gen „între noi”, „mă sprijini, te sprijin”, constituie cancer cunoscut al instituțiilor. În fine, destule decizii sunt inadecvate. De pildă, preocuparea este de cumpărări de clădiri, când efectivul studenților s-a redus substanțial, sau de extindere prin județe, când măsura este doar cantitativă. Acum se vor „modele” din Franța, când se știe că un model rodește doar pe teren sănătos.
Un oaspete respectat spunea că ceea ce este mai interesant în universitățile din România actuală sunt festivitățile. În rest, se bagatelizează, inclusiv nevoia de inovație. Psihiatrul George Șerban a și creat un prag cu o carte în care argumenta că la unii „a minți a devenit a doua natură”. El nu poate fi contrazis azi, oricum, nu de viața academică.
Direct responsabilă dedeclinul universităților din România actuală este Legea învățământului din 2011. Aceasta a rupt cu o tradiție viabilă și a introdus alegerea rectorilor după modelul alegerilor parlamentare, desemnarea apoi a conducerii din universități (prorectori, decani etc.) de câte o singură persoană, rectorul. Rezultate sunt arbitrarul și paralizarea creativității. Cum zic mulți, „cine nu-i cu șeful, iese din peisaj, poate încerca altă dată”. Se observă lesne, de altfel, că, obsesia din lege a „rectorilor puternici” duce doar la impostură și stagnare.
Senatul rămâne, orice s-ar spune, corpul electoral cel mai calificat să aleagă rectorul și prorectorii – după ce Senatul însuși se compune după criteriul valorii profesionale. Altfel, se ajunge, cum se clamează în tot mai multe locuri, la „coteriile de azi”, cu rectori activiști, prorectori și decani stabiliți nu după valoare, ci în funcție de susținerea electorală a rectorului, iar funcționarea devine supușenie. Feudalismul de odinioară practica onoarea, actualul feudalism academic este doar cârdășie în paguba interesului public.
Într-o universitate sănătoasă, decanii sunt contrapondere la rector. Am fost ales de cinci ori să conduc UBB, dar nu am numit vreun decan – acesta fiind alesul facultății. În orice caz, erorile în stabilirea rectorilor au consecințe în profunzime. Corupția la numirea de profesori, la acreditare de programe și atestări de titluri, la doctorate este doar ceva mai vizibilă.
Nu mai discut „fixismul” pe posturi – excesiv de slaba mobilitate interinstituțională a universitarului din România. În lume, cine are valoare, nu stă vegetativ în aceeași universitate. Nu discut nici înțelegerea degradată a profesorului ca livrator de cursuri (mai nou reduse la power point-uri!) – cercetarea proprie fiind doar retorică.
Spiru Haret era oripilat de felul cum se fac concursurile pentru posturi universitare în România. Azi se fac tot abuziv. Probabil că niciodată ca astăzi nu au fost în instituțiile academice din țară atâția inși nesemnificativi – mulți rezultând din intervenții oculte. Rezultatul este că în viața țării contează infim academicii, iar decidenții sunt slabi.
În loc să conștientizeze situația, universitățile din țară se afundă în erori. Un exemplu: acum se face „planificare la avansare” pe posturi. Trec peste faptul că în universități serioase nu există avansare, nici alegere între „de-ai noștri“ sau aranjare a cuiva, ci doar competiție pentru a-l selecta pe cel mai bun. Se observă ușor că, prin „planificare”, ajung pe posturi inși șterși, care nu periclitează ierarhii, și rar persoane capabile să inoveze. Ca efect, și mult discutata întoarcere în țară a celor cu studii performante în străinătate a rămas blocată. Cauza este o feudalizare datorată înseși legislației actuale: mulți șefi actuali nu aduc performeri în catedre ca să nu fie concurați la alegeri.
Sunt, desigur, și factori contextuali ai declinului. Se înțelege greu că organizarea învățământului cere cultură instituțională – deci ceva mai mult decât experiența școlară pe care o avem fiecare. Ca exemplu, în vederea Reformei comprehensive a educației, din 1997-2000, a fost realizată formarea prealabilă a peste 3000 de „reformatori”, pe un proiect de reformă viabil, cu plasarea la conducerea reformei a celor mai buni, iar dezbaterea publică a fost la obiect. De aceea, educația din România a fost adusă în anii 1997-2000 la nivelul reformelor din Polonia, Ungaria, Austria și alte țări – o spun evaluările internaționale. Miniștrii educației din Europa se reuneau, în semn de prețuire, la București (1999), iar rectorii europeni, la Cluj-Napoca (2003). Ministrul român era desemnat vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO asupra educației, de la Paris (1998), și deschidea, împreună cu cel al Braziliei, Conferința Băncii Mondiale, de la Washington DC (1999), iar apoi a fost ales în consiliul Universității Națiunilor Unite, de la Tokyo, și în alte organisme. De altfel, „Educația și formarea profesională” au fost primul capitol încheiat de România în negocierile de aderare la Uniunea Europeană (2000). Iar exponenții României aveau un cuvânt respectat în evoluția educației în Europa. Publicațiile internaționale sunt mărturie.
Propaganda oficială apără azi ceea ce este contrazis de realități. „România educată”, „România lucrului bine făcut”, „România normală”, „Legea din 2023” nu sunt decât forme goale ale unor diletanți. România are azi cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace. Se emigrează din motive economice, din neîncredere în instituțiile statului actual și în decidenți, dar și datorită slabei educații oferite noilor generații.
Am spus de multă vreme, la rândul meu, că direcția societății, după blocarea democratizării și suprimarea meritocrației, este greșită. Sondajele în populație o spun net, de ani buni. România și-a pulverizat industria proprie, și-a lăsat infrastructura de izbeliște, și-a desfigurat democrația, și-a amanetat justiția și și-a lichidat politica externă. Cum atrag mereu atenția, a ajuns țara europeană cu cea mai mare pondere a săracilor, cu cea mai mică productivitate a muncii, cu mortalitate dintre cele mai ridicate, cu tineri care vor în majoritate să plece. Țară îndatorată peste puteri și cu cele mai multe servicii secrete. Nu s-a putut scrie nici măcar Istoria României la Centenar, iar monografiile pe bază de arhive le dau străinii care zăbovesc pe aici.
Întoarse cu spatele la societate, instituțiile academice nu iau act nici de ceea ce spun economiștii și istoricii lor despre situația în care a fost adusă țara. Cum pot fi în ordine academicii, cu indicatorii de azi ai țării?
Peste toate, câteva întrebări se ridică tot mai mult în ultimii ani: Ce caută noua Securitate în aulele academice înainte de alegeri? De ce se etalează șefii SRI și ai Internelor în universități? De ce trebuia distrusă tradiția instalând rectori dintre inși pe care nimeni nu i-a ales vreodată decani?
Decidenții nu înțeleg nici acum că plagiat este copierea de fragmente din alții, fără a cita, că nu este pe procente și că, oricând, este furt. Nu este nevoie de nicio comisie și nici de tribunal să-l stabilească, ci de minți și ochi curați. Nu este nevoie de aparat de măsurare, plagiatul fiind treabă de evidență. Nu comisia de etică, ci cea profesională are îndrituirea examinării.
Un fost rector declara zilele trecute că 70% dintre „profesorii” actuali nu satisfac nici criteriile profesionale laxe în vigoare. Nu știu cum a stabilit procentul, dar îmi amintesc că la înființarea Universității românești din Cluj, în 1919, s-a creat o comisie care veghea la selectarea de profesori. Nicolae Iorga a atras atunci atenția asupra imperativului de a se evita selecția pe afinități politice, rubedenii, clientelism. Nu s-a reușit deplin, dar, la nepotism, azi, cum arată datele, se întrece orice epocă din istoria țării. Crizele din țară sunt și efect al degradării academice, nu doar al lipsei de calitate a decidenților.
Un academic socotit „ilustru” obiecta deunăzi la intrarea intelectualilor în dezbaterea publică. El ignora până și opinia notorie a președintelui John Adams că ora la care nu este nevoie să se intre în dezbaterea publică, spre a se dedica fiecare profesiei, nu a venit în societăți pline de suferințe. Spunându-i-se că în alte țări europene intelectualii se exprimă în societate, începând firește cu domeniul lor, „ilustrul” a întrebat „unde-i asta?”. La acest nivel a ajuns debusolarea!
