Interesul meu pentru Joseph Ratzinger a început când, în studenție, la Filosofie-Sociologie, la Cluj, la disciplina Istoria religiei s-a examinat celebra aggiornamento a Bisericii, decisă de Conciliul Vatican II. Nu era limpede cine i-a imprimat forma, dar, cu timpul, am aflat autorul cheie – Joseph Ratzinger. De altfel, lectura neîntrecutei sale Introduceri în creștinism (1968) punea cititorul pe direcția unui creștinism trăit, ce devenise atunci orizont.
Am avut apoi prilejul să interacționez cu cei din jurul lui Joseph Ratzinger și privilegiul de a fi fost primit de Benedict al XVI-lea. Am evocat întâlniri care m-au marcat în monografia Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (Ediția a doua, Meteor Press, București, 2017), pe care i-am consacrat-o.
Acum, la trecerea marelui gânditor la cele veșnice, totul devine doar amintire. Îmi stăruie însă în minte opera pe care o lasă în urmă și exemplul uman al celui socotit justificat „cel mai mare teolog dintre papii ultimelor cinci secole”.
Decenii la rând, cititorii au întâlnit cărţile lui Joseph Ratzinger. Apoi, pe cele ale cardinalului, iar, mai târziu, pe cele semnate de Benedict al XVI-lea.
Cărțile profesorului – de la Volk und Haus Gottes im Augustinus Lehre von der Kirche (1954), trecând prin fundamentala Einführung in das Christentums (1968) şi prin Das neue Volk Gottes. Entwürfe zur Ekklesiologie (1969), la Eschatologie – Tod und ewiges Leben(1977) şi Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie(1982) – l-au consacrat pe Joseph Ratzinger printre înnoitorii teologiei. Participarea ca expert (peritus) la Conciliul Vatican II a fost ocazia valorificării pregătirii sale în redactarea declaraţiilor Conciliului. Ca profesor de teologie fundamentală şi de dogmatică, pe rând la Bonn, Münster, Tübingen şi Regensburg, Joseph Ratzinger a dat, în mediul efervescent al teologiei germane a acelor ani, cercetări care au schimbat cristologia şi eclesiologia.
Fără îndoială că mutarea lui Joseph Ratzinger din profesură, la arhiepiscopia de München-Freissing, apoi la prefectura pentru doctrina credinţei de la Roma, a sporit vizibilitatea sa. Pentru prima oară, la conducerea Congregaţiei, ce înlocuise străvechiul Sanctum Ufficium, era adus un filosof şi teolog de mare anvergură. Devenit cardinal (1978), Joseph Ratzinger a continuat să elaboreze scrieri de importanţă fundamentală. Volume precum Das Streit um die Moral: Fragen der Grundlegung ethichen Werte(1984); Biblical Interpretation in Crisis: On the Question of the Foundations and Approaches of Exegesis Today (1989); Politik und Erlösung (1986); Wendezeit für Europa? (1992); Wesen und Auftrag der Theologie (1993); Salz der Erde. Christentum und Katholische Kirche an der Jahrtausendwende (1996); Gott und die Welt (2000); Glaube, Wahrheit, Toleranz (2003), şi, fireşte, Catehismul Bisericii Catolice (1992), la care se adaugă documentul Dominus Jesus(2000) – au clarificat dilemele epocii și au devenit orientări.
Scrierile de sub semnătura lui Benedict al XVI-lea au început cu volumul Wort Gottes. Schrift – Tradition – Amt(2005), în care au fost reunite studii „paradigmatice” pentru acțiunea pontifului. Este vorba de Primat, Episcopat und Successio Apostolica (1961), în care Joseph Ratzinger respingea „papalismul” în numele reluării tradiţiei şi al înţelegerii „succesiunii apostolice” ca „prezent viu al cuvântului în prezentarea personală a mărturisitorului”. Apoi, Zur Auslegung des Trienter Traditionsdekret (1965), în care se întreba cum ajunge revelaţia realizată în Isus Cristos la oameni şi rămâne prezentă în istoria ce se face. În sfârşit, este vorba de Schriftauslegung im Widerstreit – zur Fragen nach Grundlagen und Weg der Exegeze heute (1989), în care propunea o „reflecţie de sine critică” a metodelor de exegeză biblică, încât să se poată înainta spre o „nouă sinteză”.
Ca papă, Joseph Ratzinger a dat monografia Isus din Nazaret (2006), prima în istorie a unui pontif. Opusul propune lumii asumarea în profunzime a lui Isus. De altfel, teologul intră în istorie ca prag al revenirii la Isus adevărat. „Şi în zilele noastre – scria Papa – salvarea constă în devenirea noastră «în mod veritabil reală». Putem să atingem aceasta numai dacă descoperim din nou adevărata realitate a lui Isus Cristos şi descoperim prin el calea spre o viaţă verticală şi justă” (The Essential Pope Benedict XVI. His Central Writings and Speeches, Harper, San Francisco, 2007). Problema care s-a profilat de la început pentru Joseph Ratzinger, pe calea deschisă de Romano Guardini, era aceea de a-l regăsi pe Isus așa cum a fost! „Adevăratul chip al lui Isus” a redevenit astfel temă, teologică și mai mult decât teologică, înăuntrul reasumării „misterului lui Dumnezeu”. Joseph Ratzinger a devenit cel mai profilat gânditor al epocii care și l-a asumat explicit pe Isus Cristos.
Mai mult decât oricine, Joseph Ratzinger a interogat credinţa în Isus pe terenul istoriei. El a și contribuit la schimbarea conceperii Bisericii. Deja în lucrarea de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche (1954), tânărul teolog lua distanţă de neoscolastică în favoarea „omului frământat, suferind, întrebător”. În scrierea de habilitare, Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura (1959), el vedea în autoconstrucţia lăuntrică a persoanei culminaţia istoriei pământeşti.
Din orizontul autoconstrucţiei au plecat iniţiativele lui Joseph Ratzinger : distanţarea sa de neoscolastică ; asumarea Bisericii drept cadrul pentru a înnoi creştinismul ; contribuţia sa creatoare de epocă la Vatican II şi pledoaria pentru asumarea ca întreg a deciziilor Conciliului ; necurmata sa argumentare pentru creştinism cristocentric ; distanțarea sa polemică de teologii politizante ; opţiunea pentru un aggiornamento prudent, ce ia în seamă derapajele modernităţii ; originalele sale evaluări ale evoluţiei Bisericii, Europei şi ale lumii de azi. De aici a plecat configurarea propriei personalităţi, asumându-și, cum se scrie în Dogma und Verkündigung (1973), că „a fi om nu este simplu, un dat static, ce-i revine individului de-a gata, ci ceva ce include totdeauna noul imperativ de a deveni om”.
Avem astăzi la îndemână prima biografie adusă la zi a lui Joseph Ratzinger : cartea lui Peter Seewald, Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer, München, 2020, 1250 pagini) – o scriere ce epuizează sursele disponibile. Constatarea tulburătoare este că „viața lui Joseph Ratzinger a fost dedicată întrebării dacă omul din Nazaret este efectiv Messia, fiul lui Dumnezeu” (p.1015). Răspunsul l-a dat în vasta monografie Jesus von Nazaret, dar și în viața pe care a ales-o – viață la nivelul exigențelor lui Isus! El a și spus, de altfel: „Cristos nu ne-a promis o viață confortabilă. Cine vrea confort este la Isus la adresă greșită” (p. 803).
Cardinalul Ratzinger i-a cerut papei Ioan Paul al II-lea de trei ori aprobarea demisiei din fruntea Congregației pentru puritatea credinței și întoarcerea în Germania, spre a-şi desăvârşi teologia. Papa de atunci a dat un răspuns celebru: nici pe Isus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în viaţa din această lume, încât misiunea continuă.
Deja la Conciliul Vatican II, Joseph Ratzinger a pledat pentru „deschiderea orizonturilor, reflecție asupra izvoarelor creștinismului, autenticitatea propovăduirii, redescoperirea acelei liturgii care mijlocește bucuria la cuvântul lui Dumnezeu” (p.837). Convingerea sa era că nu puterea, orgoliul și vanitatea, trebuie să-l preocupe pe cel care-și asumă roluri publice, ci răspunderea. De altfel, în vreme ce îi reprezenta pe creștinii catolici, el s-a întrebat continuu nu ce putere îi conferă funcția, ci dacă este pe măsura răspunderii (p.806). Ca papă, le-a spus colaboratorilor săi că „noi nu muncim, cum spun mulți despre munca noastră, pentru a extinde o putere. Nu muncim pentru un prestigiu, și nici pentru a extinde o întreprindere sau ceva de felul acesta. Noi muncim în adevăr, încât căile lumii să fie deschise pentru Cristos” (p.814-815). S-a și spus că „niciun papă al epocii moderne nu a fost mai puțin interesat de putere” (p.836) ca atare.
Pentru Joseph Ratzinger, să rămâi tu însuți în dedicarea față de o cauză înaltă, fie și atunci când opiniile despre tine sunt fără temei și nedrepte, a fost deviza. A și ilustrat-o în toate împrejurările.
Joseph Ratzinger a fost una dintre cele mai discutate personalităţi de pe glob mult înainte de a fi ales papă. Probabil că nimeni nu a fost mai atacat decât neînduplecatul Prefect al Congregaţiei responsabile de puritatea credinței. „Panzerkardinal” şi „Rottweiler-ul lui Dumnezeu” erau doar două dintre sintagmele răuvoitoare puse în circulaţie. Mai ales că pe lume se înmulțiseră deja inșii care trăiesc din nemuncă, obsedați să atârne etichete când nu au argumente. Joseph Ratzinger şi-a continuat însă neabătut drumul şi a surprins lumea de fiecare dată.
După dispariția lui Ioan Paul al II-lea, cardinalul Meissner i-a spus lui Joseph Ratzinger că va trebui să accepte scaunul petrin. Răspunsul a fost neașteptat: „tu ești de-a dreptul nebun… Nu sunt cel mai sănătos. Roagă-te să fiu ocolit” (p.767). Contracandidatului la aceasă însărcinare, cardinalul Martini, i-a spus din vreme că nu vrea să fie papă: „Nu vreau, iar dacă spuneți aceasta prietenilor Dvs., vă sunt recunoscător” (p.781).
În Conclavul din aprilie 2005, Cardinalul Ratzinger s-a apropiat neobişnuit de rapid de majoritatea de două treimi plus unu de voturi, presupusă de alegerea ca papă. După propria mărturisire, „eram în colimator şi mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri această soartă. Dar, evident, Dumnezeu nu m-a ascultat… Credeam că încheiasem opera vieţii mele şi speram la ani mai liniştiţi”.
Dar cei din jur i-au amintit lui Joseph Ratzinger reflecția lui Isus: „fie voința ta, Doamne”. Iar un alt cardinal i-a spus: „dacă Domnul îți va cere <urmează-mă!>, atunci amintește-ți ceea ce ai predicat. Nu te opune! Fii ascultător, așa cum tu ai spus despre marele papă plecat acasă”. Joseph Ratzinger și-a amintit ce a spus el însuși și îndemnul „nu vă fie frică!”.
Și la câțiva ani după alegerea din 2005 a lui Benedict al XVI-lea, cardinalul Bergoglio, care avea să devină Papa Francisc, declara presei: „În acel moment al istoriei, Ratzinger era unicul om cu statură, înțelepciune și experiența necesare pentru a fi ales” (p.779). Cu timpul, comparând toate datele, s-a putut spune: „Joseph Ratzinger aparține acelor oameni care spun ce gândesc și fac ceea ce spun” (p.1021). El își asuma că abia unind convingerile, gândirea și fapta ajungi să fii respectat.
Premierele pontificatului lui Joseph Ratzinger ies tot mai mult la lumină și abia se pot lista.De exemplu, nimeni nu cunoștea mai bine Biserica – din studii, desigur, dar și din contacte la fața locului pe întreg globul. A condus cea mai extinsă biserică din istoria de până atunci – deja 67% dintre credincoșii catolici erau africani, asiatici, latino-americani. De la Pius II, din secolul XV, nu a mai fost o personalitate culturală de anvergura lui Joseph Ratzinger pe scaunul Sfântului Petru (p.811). El a venit, cum s-a spus, cu „o nouă inteligență în descifrarea secretelor credinței” (p.809). Pentru prima oară pe acel scaun a urcat un teoretician de prim rang al modernității (p.808) și un gânditor capabil să înfrunte postmodernitatea. A fost primul papă care a înfruntat globalizarea și a argumentat că soluția rămâne în creștinism. Niciun papă nu a mers dincolo de condiția de preot atât de departe (p.868), intervenind în dezbaterile privind direcționarea lumii.
Deja în 2004, Cardinalul Ratzinger şi cel mai proeminent filosof al acestor ani, Jürgen Habermas, oferiseră o dezbatere nepieritoare, în care s-a lansat energic tema „societății postseculare”. Niciodată un papă nu a lămurit cu atâta învățătură ce este „iubirea (Liebe)”, miezul a ceea ce a promovat Isus (p.862). Niciodată până atunci cuvântul pontifului roman nu a ajuns la atât de mulți oameni – reflecțiile sale fiind preluate instantaneu de media din întreaga lume (p.826). Cărțile unui papă s-au răspândit mai mult ca oricând. Pentru prima dată în istorie enciclicele – cum a fost Fides et Ratio (1998), a antecesorului său, cele de sub semnătura sa, Deus Caritas Est (2006), Spe salvi (2007), Caritas in Veritate (2009), și cea lăsată succesorului, Lumen Fidei (2014) – au fost căutate în librăriile de cele mai diverse afilieri din lume. Ele au lămurit durabil credința, rațiunea, iubirea, speranța, importanța economiei, adâncimea credinței. „Papa scriitor” (p.1027) s-a adresat oamenilor pe o scară fără precedent (p.829). Peste toate, Joseph Ratzinger a dovedit că grația credinței poate pune în mișcare viața oamenilor.
Benedict al XVI-lea a slujit la cea mai mare reuniune religioasă a tuturor timpurilor – cu aproape două milioane de participanți, 800 de episcopi, 10000 de preoți, pe câmpia din apropierea Köln-ului. El a pledat cel mai convingător pentru prezența creștinismului în dezbaterea publică (p.960) și a adus schimbări în liturgie (p.873), în unitatea bisericilor și religiilor (p.952), în combaterea sărăciei. El a pus în mișcare programul „ecologiei umane” (p.972) și o nouă înțelegere a lumii (p.985) ca bază a politicii internaționale.
Joseph Ratzinger a elaborat o viziune coerentă asupra societății moderne târzii. Ca pontif, a vorbit despre „pustiul” societăților vremii. „Există pustiul sărăciei, pustiul foamei și al setei. Există pustiul abandonării, al iubirii distruse. Există pustiul lipsei lui Dumnezeu, al golirii sufletului, încât nu se mai știe de demnitatea și calea omului”. La ieșirea din „pustiu” nu se ajunge oricum. „Nu forța rezolvă, ci iubirea (Liebe)” (p.802). Apelul stăruitor al lui Joseph Ratzinger a fost „lăsați-ne să construim comunitatea iubirii conform planului Creatorului, care ne-a fost făcut cunoscut de Fiul său” (p.820). Ce ar putea să ne salveze, dacă nu iubirea?, întreba el frecvent.
Joseph Ratzinger a înfruntat subiectele dificile ale istoriei timpului său. Regăsirea fundamentului iudaic în creștinism și reașezarea postscolastică a Bisericii, trecând prin lămurirea diferenței dintre aplicarea forței și religie, prin raportarea la un Islam nemulțumit de realitățile zilelor noastre, la direcționarea modernității, deschiderea religiei spre revoluțiile din științe și articularea „noii sinteze umaniste” l-au preocupat continuu. El știa că istoria o fac popoare nutrite de aspirații, o fac adesea elite capabile, dar o fac și răufăcători. Împotriva simplificării scrierii istoriei, el a subliniat că, în calitate de oameni, nu putem dezlega toate misterele istoriei (p.842), încât înțeleapte sunt adesea „iertarea și concilierea”.
De Joseph Ratzinger sunt lipite clișee pe care falsificatorii le distribuie cu ușurința ignoranței. Este lipit clișeul că ar fi fost „membru în mișcarea national-socialismului”. Doar o aberație, căci atunci era copil, iar în 1945, când înșiși liceenii erau mobilizați, a dezertat. Este lipit clişeul conform căruia ar fi „conservator”. Cei care folosesc acest acest clișeu nu își pun însă întrebarea minimală: la ce se referă ataşamentul lui Joseph Ratzinger la tradiţie, atașament care era, desigur, mărturisit? Spus simplu, teologul a fost de fapt apărător al umanității oamenilor. Mai este lipit clișeul că, fiind ierarh, nu ar fi luat măsuri față de pedofilie și alte comportamente deviante. Se ignoră faptul, etalat, în sfârșit, de unele agenții de presă, că tocmai Joseph Ratzinger, inclusiv ca papă, a fost cel care a inițiat trimiterea judecată, în instanțe canonice și civile, a făptuitorilor. Este lipit clișeul că ar fi demisionat când nu se putea stăpâni „criza bancară și alte crize înăuntrul Curiei romane”. Fals, erau crize oarecum în firea lucrurilor, ce nu țineau de pontif.
Joseph Ratzinger a făcut regulă din maxima, exprimată de Isus însuși, că „cel care vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Marcu, 10, 44-45). El a cerut celor care-și asumă roluri publice să întruchipeze maxima. Pentru un papă, spunea Joseph Ratzinger, ceea ce contează „nu este alegerea următoare, ci judecata de apoi”(p.55), iar „dacă un papă primește doar aplauze, ceva nu este în regulă” (p.808).
Joseph Ratzinger a arătat mereu că omul se cuvine să rămână uman inclusiv în gesturi față de apropiați. El însuși a făcut mereu astfel de gesturi. De pildă, când un secretar a smuls și furnizat presei documente din biroul papei, i-a acordat imediat iertarea. Mulți au remarcat că Benedict al XVI-lea „era prea blând cu dușmanii și nu a întreprins ceva destul de clar împotriva lor”. Nu era felul lui de a fi! El știa cât de aspre sunt realitățile lumii. A și cerut, ca papă, „rugați-vă pentru mine, ca să nu fug înfricoșat din fața lupilor” (p.805).
„Lucrător în grădina Domnului”, cum se socotea, Benedict al XVI-lea a înțeles să folosească timpul în serviciul datoriei. Să privim orarul său ca pontif. Scularea era dimineața, la ora 5.30. Urma rugăciunea, apoi Messa în Capelă. După micul dejun, papa primea, în 30-45 minute, briefing-ul asupra corespondenței, pentru a trece apoi, în alte 45 minute, la studiul actelor, la audiențe și la treburile diocezei de Roma. La ora 10, papa citea presa internațională. Între orele 11-13 erau audiențe și se examinau chestiuni cu cei responsabili de resorturi în Vatican. După pauza de prânz, urmau lecturi de documente și rezolvări de probleme. Între orele 18-19, Benedict al XVI-lea făcea analize cu colaboratorii principali. Săptămânal, la biroul papei urcau sute de spețe pentru decizie. La orele 20.45, papa intra în program privat, ceea ce însemna urmărirea de concerte, competiții, filme și pregătirea pentru serviciul divin și meditațiile de a doua zi. Ziua de marți era liberă, iar o zi pe săptămână, Benedict al XVI-lea a dedicat-o scrisului său.
Desigur, Benedict al XVI-lea a fost avantajat de imensa sa cultură. El vorbea limbile clasice (ebraica, greaca, latina) și, în total, unsprezece limbi. Franceza, engleza și italiana pe care le vorbea erau dintre cele mai bogate, spaniola și portugheza îi erau familiare. Se adapta pe loc la limba pe care o propunea interlocutorul.
Unii sunt înclinați să acorde circumstanțe celor care urcă în ierarhiile actuale, cu justificări precum „așa-i el”, „așa vede el lucrurile”, „doar este șef!”, „așa este politica!”. La Joseph Ratzinger nu a fost cazul de justificări de acest fel. La el, personalitatea era cu totul alta. Ea s-a construit în jurul deciziei mature de a-l urma pe Isus și de a cultiva umanitatea din oameni.
