Practic, din unele puncte de vedere, aceste două partide au făcut un schimb dramatic de roluri politice.
Pe de o parte, Partidul Democrat (traducerea corectă a numelui este „Partidul Democratic”) este cel mai vechi partid din SUA şi din lume (dacă excludem Partidul Federalist din SUA, formaţiunile thories şi wiggies din UK şi formele partinice incipiente din Cehia medievală a lui Jan Hus).
Rădăcinile democraţilor sunt în Partidul Democratic-Republican, al lui Thomas Jefferson și James Madison.
Partidul Republican, denumit și GOP (Marele Partid Vechi – Grand Old Party), nu e chiar aşa vechi: a fost fondat în 1854, de adversarii Legii Kansas–Nebraska, ce ar fi permis potențiala extindere a sclaviei în teritoriile occidentale.
A susținut liberalismul clasic european, s-a opus extinderii sclaviei și a sprijinit reforma economică. Simplificând: aboliţioniştii din Nord erau grupaţi în GOP.
Revenind, Partidul Democrat modern a fost fondat în jurul anului 1828, de susținătorii lui Andrew Jackson. Acesta e primul paradox al actualităţii americane: aderenţi de extremă stângă Black Lives Matters şi AntiFa, susţinătoare ale actualului Partid Democrat, au vrut să dărâme o statuie a… fondatorului partidului, Andrew Jackson, dintr-un parc de lângă Casa Albă!
Cred că ar trebui să privim ce a fost acum sute de ani cu serenitate. Dar extremiştii de stânga ştiu ceva. În primii ani ai existenţei sale, Democraţii, mai reacţionari, au sprijinit guvernul limitat, suveranitatea statului și sclavia, opunându-se băncilor.
La origini, democraţii erau partidul stăpânilor de sclavi din Sud, care au format Confederaţia, a cărei secesiune a provocat Războiul Civil. Până în secolul XX, Partidul Democrat a avut o puternică aripă populistă, pro-business şi, simultan, conservatoare, în Sud.
De cealaltă parte, legendarul Abraham Lincoln a fost primul președinte republican. Sub conducerea sa și a unui congres republican, sclavia a fost interzisă în Statele Unite, în anul 1865. Partidul a fost, în general, dominant în politica americană, de la acel moment.
La momentul alegerii sale şi mult după asasinare, venirea unui prim preşedinte republican la Casa Albă a fost receptată ca o victorie a democraţiei, iar Lincoln a rămas un erou naţional. Sunt părţi bune şi părţi rele în aceste evoluţii şi involuţii, dar avem învăţăminte de tras.
Un switch politic straniu american
Sunt lucruri greu de înţeles azi. Contradicţiile istoriei fac că datorăm intrarea SUA în ambele războaie mondiale unor preşedinţi democraţi: Woodrow Wilson, respectiv F.D. Roosevelt.
Cazul cel mai ciudat e cel din toamna lui 1940, când s-a decis soarta Europei: în octombrie, un sondaj al popularei reviste Reader’s Digest arăta că Charles Lindberg, un nazist susţinut de cel mai important partid fascist american, America First, urma să-l învingă pe preşedintele în funcţie, F.D. Roosevelt.
Din fericire, sondajul s-a dovedit greşit, iar SUA a intrat, la finalul următorului an, în război. Altfel, nu se ştie care ar fi fost soarta Germaniei Naziste şi a lui Adolf Hitler.
De la Franklin Delano Roosevelt și New Deal, din anii ’30, democraţii au promovat o platformă de stânga, social-liberală. Orice va fi însemnând social-liberalismul, el a avut un rol esenţial în menţinerea Americii pe linia de plutire, în timpul celui de-al doilea război, pregătind avântul de după.
„Democraţii şi Republicanii au făcut un fel de switch politic straniu, care a determinat în bună măsură ceea ce sunt astăzi.”
Din 1912, Partidul Republican a trecut printr-o schimbare ideologică extraordinară, clivând spre dreapta. Cum se vede, Democraţii şi Republicanii au făcut, în primele trei decenii ale secolului trecut, un fel de switch politic straniu, care a determinat în bună măsură ceea ce sunt astăzi, istoria Statelor Unite şi a lumii actuale.
După New Deal, aripa conservatoare a Partidului Democrat s-a ofilit, în mare parte, iar electoratul acesta a devenit aderentul republicanilor. Coaliția New Deal, din anii 1932–1964, a atras un sprijin puternic de la emigranţii europeni, mulți dintre aceştia catolici, din marile orașe.
Un moment fundamental a fost provocat de evenimentele dramatice din 1963, de la asasinarea democratului John Fitzgerald Kennedy. În locul acestuia, a devenit preşedinte vicepreşedintele său, Lyndon B. Johnson.
Pe valul de compasiune faţă de familia Kennedy, democraţii au promulgat Legea privind drepturile civile, din 1964, și Legea privind drepturile de vot, din 1965, care au schimbat în continuare baza politică a partidului, statele sudice devenind şi mai republicane decât până atunci.
În general, cele două legi sunt privite ca o victorie a democraţiei, pentru că realmente, în America profundă, discriminarea rasială continua.
Dar felul în care au fost scrise cele două legi a generat o puternică discriminare pozitivă a negrilor, care continuă şi în ziua de astăzi, în diferite feluri şi care a făcut mai mult rău decât bine afroamericanilor (cum sunt ei numiţi acum, în SUA, din exces de corectitudine politică).
„Discriminarea pozitivă este rădăcina problemelor de astăzi”
După 1964, la fiecare nou-născut, femeile de culoare primeau bani de la stat, aşa că au început să facă copii în serie, ca să câştige cât mai mulţi bani stând.
Fetele acestor mame asistate social au perpetuat practica. Băieţii, fără serviciu, au augmentat infracţionalitatea. Jumătatea de extremă stânga a tensiunilor de azi e dată de discriminarea pozitivă a negrilor, mulatrilor, metişilor etc. americani.
Cealaltă jumătate a Americii, patriarhală, conservatoare, doritoare să deschidă cadourile de Crăciun şi să mănânce curcan de Thanksgiving Day până la sfârşiturile istoriei, a reacţionat, dilatând radicalismul de dreapta.
După promulgarea de către democratul Lyndon B. Johnson a celor două legi, Sudul şi-a terminat clivajul istoric spre republicani, iar Nord-Estul a devenit accentuat democrat.
Elementul sindical s-a comprimat după anii ’70. Orăşenii, femeile, absolvenții de facultate, minoritățile sexuale, religioase și rasiale tind să susţină Partidul Democrat.
Filosofia actuală a acestuia, „liberalismul modern” (centru-stânga, diferită de liberalismul clasic european, de centru-dreapta) îmbină libertatea civilă și egalitatea socială cu o economie mixtă.
Democraţii pledează pentru guvernanță corporativă, protecția mediului, forța de muncă organizată, programele sociale, învăţământul preuniversitar accesibil, asistența medicală universală, drepturile LGBT şi reforma imigrației sau legalizarea marijuanei.
La extrema stângă a democraţilor, s-a ataşat o puternică mişcare neomarxistă, care contestă însăşi bazele democraţiei americane. Exagerând proporţiile, democraţii afirmă că toţi Republicanii clivează în extrema dreaptă.
În oglidă, la dreapta republicanilor, s-a ataşat o mişcare extremistă teoconservatoare şi libertarianistă. Teoconservatorii sunt terenul de manifestare a extremei drepte, adepţi ai white supremacy.
Ideologia republicană actuală e conservatorismul american, cu politici economice, dar și valori sociale. GOP susține impozite mai mici, democraţia liberală, restricțiile privitoare la imigrație, cheltuieli militare sporite, dreptul la port-armă, restricționarea avortului și a activităţii sindicatelor.
Exagerând proporţiile, şi republicanii afirmă că acum toţi democraţii clivează în extrema stângă. Practic, fiecare dintre aceste două partide îl acuză pe celălalt de clivaj extremist.
Din această dilemă, vorba lui Caragiale, americanii nu vor ieşi nici după alegerile prezidenţiale din prima zi de marţi a lunii noiembrie.
