Am examinat statul și democrația din zilele noastre și, desigur, sunt interesat să verific evaluările, observând politica din alte țări și din țara mea. Mai ales că am dat un triplu diagnostic situației din țară:„stat avariat” în urma deciziilor de la vârful său, cu decidenți socotiți inadecvați funcțiilor și rolului, de către cetățeni; „președinție africană”, în care deținătorul funcției își subordonează, prin desemnări de acoliți, serviciile secrete și apoi controlează instituțiile și fixează opțiuni mai curând păguboase; „regim prostocratic”, în care au ajuns la decizii inși care au dovedit că nu au capacitatea de a gestiona resursele existente, umplu țara de neajunsuri și nu sunt în stare să proiecteze un viitor convenabil cetățenilor și comunității. În Statul actual (2021) și Soarta democrației (2022) am formulat explicații, soluții și anticipări, cu argumentația necesară.
Nu mică mi-a fost uimirea să constat că alegerile locale și europarlamentare din 2024 au confirmat mai mult și mai evident decât mă așteptam aceste evaluări. Faptele sunt izbitoare pentru orice om cu capul pe umeri.
Este destul să consideri monopolul deciziilor cheie privind organizarea alegerilor locale și europarlamentare din 2024 și forțările aferente și-ți dai seama de „avarierea” statului. Știm prea bine că în lume executivii decid în materie de organizare de alegeri, dar o consultare a altor cetățeni are loc, măcar pro forma. Ea este în natura competiției politice. Nimeni dintre cetățenii de altă părere decât decidenții momentani, de cum oponenții, nu a fost consultat. Opiniile concurente au fost apriori desconsiderate.
Democrația carpatică și-a reconfirmat precaritatea. Însăși programarea în timp a alegerilor s-a făcut, apoi s-a modificat, dar nu în lumina interesului public, ci în funcție de interesul unui grup preocupat să se perpetueze la decizie. Carențele s-au văzut și în aceea că la acceptarea candidaturii s-a cerut un număr de semnături absurd, adevărat record european, ceea ce a introdus din start o segregare a cetățenilor. Puțini puteau da lista cu zeci de mii de semnături în timpul aflat la dispoziție. Dacă nu cumva s-a făcut invitație la falsificare.
Că această democrație a rămas mută, nu mai insist – nu a fost prezentat la propriu niciun program spre discuție publică, nu a fost proiectată și nu a avut loc vreo dezbatere. S-a dovedit cu limpezime că sunt chiar „europarlamentari” care nu cunosc ce înseamnă integrarea europeană – majoritatea vociferărilor fiind reduse la promisiunea, devenită deja monedă vulgară, „vom lua bani europeni”, cu care se speră să fie înduplecați la vot oameni loviți de necazuri, care ar aștepta „să li se dea ceva”. Nici vorbă de înțelegerea europenității și de o discuție între cetățeni care se respectă și se prezintă ca o comunitate demnă în fața Europei!
Factura „africană” a președinției, ca să folosesc diagnoza unor constituționaliști americani, sau „președinția africană” s-a putut iarăși observa. Acum mai ales în aceea că s-a modificat data alegerilor și s-a intervenit în stabilirea de alianțe și acțiuni de desfigurare a voinței politice a cetățenilor conform calculelor meschine ale unor persoane. S-a reconfirmat și „regimul prostocratic”, de data aceasta prin aceea că s-a dovedit incapacitatea regimului de a asigura măcar alegeri curate, câtuși de puțin aidoma unor alegeri din trecut sau din alte state. S-a dovedit și că nicio instituție din țară nu mai funcționează fără malformări, potrivit menirii ei.
Cu fapte și implicații de asemenea natură, din nefericire, țara se plasează printre cele cu instituții improvizate, aflate în bătaia vântului. Particularizareanu s-a oprit însă la faptele amintite. Li s-au adăugat, de pildă, comasarea alegerilor locale cu alegerile europarlamentare, din care a ieșit diminuarea importanței și a unora și a altora. Democrația nu exclude comasări, dar ele se fac nu pentru a raporta câți au trecut prin secții de votare și a-l pune pe cetățean în fața a vreo cinci buletine de vot, cu liste pentru mulți neinteligibile, încât „să voteze, doar să voteze!” Comasările se fac când electoratul este bine informat asupra alternativelor, când există infrastructură tehnică, cu electronica de rigoare, și voturile nu se mai cară cu sacii. Pe lângă faptul că efectivul de cetățeni cu drept de vot la noi se „stabilește” după încheierea alegerilor, nu din start.
Nu insist nici asupra numărării voturilor – operație în care autoritățile au dovedit din nou că și corecta numărare a devenit dificilă. Situații grotești și acțiuni penale ajunse în justiție sunt efecte vizibile ale incapacității de acuratețe. Cantitatea mare de voturi anulate ridică întrebări grave. Ca și ceea ce s-a spus oficial, că un sfert dintre procesele verbale sunt greșite. Nu insist nici asupra faptului că, în loc să se ocupe de dificultățile vieții din jur, propagandiști jalnici se întrec în folosirea ridicolă a noțiunilor („extremism”, „antieuropenism”, „naționalism”, „orientalism” și alții), dovedind nu numai incultură, ci și lipsa răspunderii. Se spune că a fost cea mai nefericită organizare de alegeri din România ultimelor decenii – și nu ai cum să contrazici afirmația.
Alegerile locale și europarlamentare au reconfirmat adevăruri simple. Anume, când democrația este redusă la smulgerea cu orice chip a votului, nu ies deloc alegeri libere. Ca de obicei, deja a doua zi, votanții sunt uimiți de rezultate și exprimă regrete, iar unii contestă. Depunerea buletinului de vot în urnă are nevoie de prealabile, precum informarea cetățenilor și lămurirea alternativelor, fără de care nu iese mare lucru. În practicile actuale se și ajunge ușor la măsluirea voinței politice printr-un ansamblu de măsuri anterioare depunerii votului. Nu sunt posibile alegeri libere când în tot cursul organizării, desfășurării și validării se ascultă doar vocile celor interesați să fie aleși și opiniile lor gata să justifice orice măsură, fie ea și în dauna libertăților și drepturilor.
În mod evident, practicile politice din România actuală trebuie schimbate din temelii. Altfel, întrebări justificate, puse nu numai de către cetățeni români, ci și de străini, vor însoți țara: de ce o țară cu un potențial atât de ridicat are indicatori dramatici – sărăcia procentual cea mai extinsă din Europa, emigrarea cea mai mare dintr-o țară a lumii în condiții de pace internă, îndatorare peste puteri, degradare instituțională, neîncredere amplă în decidenți, țara europeană cu cel mai mic consum de carte pe locuitor și cel mai ridicat analfabetism funcțional? Cum se selectează de fapt decidenții în România? Ce fac de fapt mințile ei? Unde sunt vocile priceperii și ale echității?
Ce urmează din astfel de alegeri?
Oriunde în lume, alegerile se organizează pentru obținerea legitimității de către cei care vor să decidă în treburile de interes public ale comunităților. Ele nu se fac pentru ca cineva să treacă cumva prin pretinse alegeri și să poată apoi controla soarta oamenilor. De aceea, democratul care-și merită numele se îndepărtează cât mai mult de simpla trecere prin alegeri. De exemplu, de depoziția vestită a lui Hitler în tribunalul din Berlin (1930), când acesta lua în seamă alegerile, dar ceea ce conta era strecurarea prin ele: „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizările legale și vom face în acest fel din partidul nostru factorul hotărâtor. Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, 1974, p. 332). Despre legitimarea decidenților și legitimitatea deciziilor, care rezultă din alegeri, nici un cuvânt!
După caz, alegerile își satisfac sensul practic sau nu. Din păcate, la noi nu s-a purtat vreo discuție pe tema legitimării – pe cât știu, nu au făcut-o nici măcar juriștii, dincoace de Mircea Djuvara. Am făcut-o în ultimii ani abia câțiva, cunoscând exigențele de ieri și de azi privind democrația din Germania, Franța, Italia și participând la dezbatere. Cei implicați în deciziile de azi par că nu știu ce este legitimarea. De pildă, chiar și un concetățean garnisit cu toate titlurile academice din țară mă întreba zilele trecute: „ce-i aia legitimarea?”. Iar președintele actual debita aberația după care „alegerile sunt legitime, valide din punct de vedere democratic atunci când participă un număr mare de alegători”. Ca și cum alegători nu ar fi avut și regimuri nelegitime, chiar nedemocratice.
Nu mai insist asupra confuziei evidente care se face între „legitimare”, „legitimare democratică” și „justificare” (amplu în Statul actual, 2021). Constat din nou că decidenții de la noi iau „justificarea” obținută la vot ca „legitimare” și ignoră „legitimarea democratică”, care delimitează net „statul democratic” de simplul „stat de drept”, ca versiune efectiv modernă a acestuia.
Pentru a lămuri lucrurile, fie și pe scurt, aș aminti că nimeni nu a arătat mai simplu și mai intuitiv decât Max Weber ce este legitimarea: anume, „temeiul în virtutea căruia cetățenii se supun funcționarilor și, împreună, unui stăpân” (Wirtschaft und Gesellschaft, 1956, Köln, I, p.157 și urm.). „Justificarea” ține de voturile pe care alegătorii, fiecare cu interesul și opțiunile sale, le dau unui candidat, dar „legitimarea” este mai mult și privește recunoașterea unui candidat ca decident în numele celorlalți. Un candidat poate avea voturi, chiar cele mai multe în anume circumstanțe, și să nu dobândească legitimarea. Chestiunile sunt diferite. Iar „legitimarea” are diverse forme – „prin încredințare”, „prin pericol național”, „prin pregătirea științifică”, „prin utilitatea operei”, „prin comanda instituțiilor de forță”, „prin ce spune Europa”, „prin obiectivitate”, „prin rezultate”, „prin decizie”, „prin carismă”. Democrației îi este proprie „legitimarea democratică”, care se poate obține doar prin alegeri curate și fără distorsiuni, consecvent democratice.
Altfel spus, fără alegeri nu există legitimare democratică, dar simplele alegeri nu conferă legitimarea. Aceasta depinde de felul organizării alegerilor și de o anumită susținere din partea cetățenilor. Să presupunem că alegerea unui candidat ar fi, după criteriile instituționale, democratică – adică a decis-o majoritatea cetățenilor cu drept de vot. Dar nici cu aceasta nu s-a spus ultimul cuvânt, căci alegerile pot fi prost organizate, iar cetățenii pot fi manipulați, condiționați, păcăliți. Câte nu au fost și sunt astfel?
Las însă la o parte aici manipularea, condiționarea, păcălirea. Să rămânem doar la aspectul instituțional și să ne asumăm că alegerile democratice sunt sursă de legitimare atunci când satisfac regulile democrației. Aceste reguli derivă din principiul caracteristic democrației moderne: majoritatea cetățenilor decide într-un stat, iar acea conducere este legitimă care a fost votată de majoritatea cetățenilor cu drept de vot.
Numai că lucrurile nu se încheie nici aici. Nu există, desigur, sau sunt prea puține reglementări stricte pentru situațiile în care la vot se prezintă relativ puțini cetățeni și nimeni nu atinge majoritatea voturilor cetățenilor cu drept de vot. Aceste situații sunt frecvente în zilele noastre, în condițiile unui absenteism deloc de minimalizat. În aceste situații, putem spune că aleșii care au primit cele mai multe voturi ale celor care s-au prezentat la vot sunt „justificați”, dar e greu să-i socotim „legitimați”, căci nu au obținut majoritatea celor cu drept de vot. Îi putem socoti, eventual, „slab legitimați”.
Cu alte cuvinte, nu se poate spune că sunt „legitimate” victoriile în alegeri cu sub jumătate de voturi dintre voturile cetățenilor cu drept de vot. Or, s-a văzut din nou la localele și europarlamentarele din 2024 că participarea la vot a cetățenilor cu drept de vot a fost în jur de 50% și că un efectiv covârșitor de inși au fost „aleși” evident doar cu un procent din această jumătate. Oricare cetățean al țării poate verifica acest indicator. Ceea ce practic înseamnă că nu majoritatea, ci doar o parte, care nici măcar nu este semnificativă, a cetățenilor cu drept de vot creditează acei candidați.
În urma alegerilor locale și europarlamentare, un număr mare de reprezentanți la toate nivelele a fost „ales”, de fapt, de aproximativ 20% din electorat, dacă nu cumva sub acest nivel. Fiecare cetățean poate face calculul în localitatea și județul său și va constata că unii „victorioși” sunt sub acest procent din voturile celor cu drept de vot. Nu se poate vorbi fără rezerve de legitimare și legitimitate a acestora. Ei se justifică prin voturile obținute, dar legitimarea și legitimitatea sunt altceva. Practic, ei pot lua anumite decizii, dar nu pe cele care presupun legitimarea democratică.
Situația nu este nouă. Se știe că, la un calcul al celor care i-au votat, administrația actuală a României, începând cu președintele, sunt în funcții pe votul unei treimi, aproximativ, din electorat – și aceea obținută cu serviciile secrete, STS și cu alte mijloace inacceptabile, inclusiv ale electronicii. Se știe, de asemenea, chiar dacă învățarea din istorie se face rar, ce a ieșit dintr-o administrație și președinție cu legitimare mediocră: o țară copleșită de probleme, în condițiile unui potențial neobișnuit, care ar fi putut valorificat cu totul altfel de decidenți competenți, în beneficiul public și al cetățenilor.
Slaba legitimare nu este azi doar în țara noastră. Dar în Romania ea devine o problemă juridică deloc ușoară. Se poate discuta mult în jurul acestei chestiuni. Oricare cetățean o poate face. Se pot invoca situații din diferite țări, dar, efectiv, cu asemenea invocare nu se rezolvă ceva. Aceasta, deoarece pentru România chestiunea este practică, ascuțită, căci slaba legitimare are consecințe mai profunde decât în alte țări. Țara are nevoie de reforme competente, iar deciziile sunt în mâna multor inși a căror nepregătire a putut fi arătată cu degetul, dar care, odată ajunși în poziții, decid cu rezultatele care se văd în jur. Formal, absolut formal, deciziile lor se justifică, fiind ale unora care au pus mâna pe funcții. Riguros juridic privind însă lucrurile, ele rămân îndoielnice sub aspectul legitimării. De la justificarea inșilor, la legitimarea lor și la legitimitatea deciziilor lor mai rămâne un drum de parcurs.
Pare că aceasta a fost și intuiția diasporei care de astă dată, în pofida mobilizărilor și a demagogiei puse în joc de guvernanți, nu s-a dus la vot. Diaspora a sesizat că alegerile duc de fapt de prea multă vreme la ceea ce este.
Într-o asemenea situație, de slabă legitimare a reprezentanților și decidenților, toate problemele se complică. Ajung la decizii inși nepregătiți, care iau decizii diletante, administrația are mereu realizări minore, neîncrederea cetățenilor este mare, nu se merge la vot, legitimarea nu interesează, abuzul se extinde, iar cetățenii nu-și mai simt propriul stat ca pe unul al lor. Mulți iau calea emigrării. Se petrece și cercul vicios observat de Joseph Stieglitz (The Great Divide, 2015): prin emigrare, poverile întreținerii statului sporesc pentru cei rămași acasă, care devin și mai stimulați la emigrare. În plus, emigrează dintre cei mai calificați. Din nefericire, România nu este la sfârșitul procesului de emigrare, căci, cu alegeri de felul celor pe care le discutăm, aceasta va continua.
Așa cum arată azi lucrurile, legitimarea slăbită și cercul vicios vor rămâne și după 2024.Dintr-o asemenea situație vor fi urmări în cascadă. Se justifică în roluri publice palavragii amabili, dar fără valoare profesională și civică. Ajunși unde nu ar fi fost cazul, fiind incapabili de rezolvări, mulți se dedică căpătuirii financiare – bătălia pe față fiind, cum s-a văzut, parvenirea la Bruxelles, pentru a scăpa de nivelul de viață și de răspunderile din țară. Întrucât diletanții abundă, cetățenii devin reticenți să participe la viața publică. Ca rezultat general, în societate ies erori, pierderi, nu și soluții, iar crizele devin endemice.
Învățătura este simplă: cu decidenți nepregătiți, fără cultura democrației și lipsiți de răspundere civică, o societate bate pasul pe loc. Ultimele decenii din istoria României o atestă din plin. Din alegeri de mântuială, ies rezultate de mântuială.
Citește și:
Urmărește România Liberă pe X, Facebook și Google News!
