Cu siguranță, dacă ar fi trăit în zilele noastre, Pythia – Oracolul din Delfi – nu și-ar fi deschis un canal pe TikTok. Celebrele sale prevestiri erau taine spuse confesorilor, care plăteau sume consistente pentru aflarea destinului. Dacă s-ar fi exprimat public, inflexiunile vocii, privirea-i visătoare și transa în care cădea ar fi fost citite, interpretate și apoi hate-uite de marele public. Aura misterioasă ar fi dispărut în neantul cotidian. Și-ar fi pierdut instant jobul. Nimeni n-ar mai fi căutat-o.
“Dacă pornesc la luptă contra Tebei, voi muri?” – a întrebat odată un ostaș temător. Pythia i-ar fi dat celebrul răspuns: „te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri. ” Soldatul a fost ucis în război, dar i-a destăinuit înainte unui camarad despre predicțiile Oracolului. După moartea lui, furios şi contrariat, cel care a scăpat cu viață s-ar fi dus la Delfi să ceară socoteală Preotesei mincinoase. A primit următorul răspuns: „Nu am dat niciun neadevăr. Am zis așa: „Te vei duce. Te vei întoarce? Nu, vei muri.” (Încercați să citiți cu voce tare, accentuând semnele de punctuație!)
citește și: Ați auzit de vreun candidat că are în program bani de investit în bebeluși?
Când mă întâlnesc cu tinerii, obișnuiesc să-i întreb „câți dintre voi ar dori să devină influenceri?” De obicei, un grup semnificativ ridică mâna. Pe aceștia îi chestionez despre beneficiile noii meserii. Obsedantul răspuns e mereu același: se fac ușor banii.
Socrate, Platon, Aristotel – cei mai veritabili gânditori ai Greciei Antice – au creat cea mai influentă școală de gândire din istoria umanității, fiindcă au avut viziuni diferite decât cele oficiale. S-au pus, cum s-ar zice, contra curentului! Când Pericle ridica marele Templu, Socrate perora prin Agoră că “știe că nu știe nimic.” Și avea o audiență uriașă, conform scrierilor lui Platon. Acum, ar fi considerat un plicticos.
Mai vor oamenii să fie conduși de filosofi?
Mai are cineva curajul să facă previziuni despre o altfel de lume? Una paradisiacă, administrată de filosofi? Nu i-ar băga nimeni în seamă, fiindcă ar fi avut disertații prea lungi. Cum ar fi putut fi comprimate, în 30 de secunde, ideile lui Socrate despre dreptate, condiția, caracterul și sufletul omului? La vremea aceea, se zice că un grup de tineri l-a întrebat pe marele Apostol al virtuții precreștine: “ce este dreptatea?” Unul dintre aceștia, mai pișicher, a îndrăznit chiar să-l provoace: „Cum este posibil pentru un om cu putere să dea întâietate dreptății și să nu râdă în gura mare atunci când o aude lăudată?” Întrebarea avea un tâlc profund, într-o epocă cu alte agende publice. Gânditorul i-a răspuns că mulți vor considera nedreptatea: “judecată bună.”
Întrebarea congruentă contextului actual ar fi: mai e interesat cineva despre cunoaștere, logică, cercetarea sufletului, căderea în sine, căutarea adevărului? Să fim serioși! Supraviețuim unei epoci a judecăților prefabricate, a lozincilor ca stare de drept, nu de fapt, a condamnării nealiniaților în agora, fără a ne întreba cine suntem noi? Avem pregătirea necesară de a fi justițiari?
citește și: Românii au o existență parțială
Tomul “Republica lui Platon” – construcția migăloasă a unei lumi fantastice pentru înțelegerea vremurilor antice – ar fi azi trecut la Science Fiction, bun de scenariu de Hollywood, nicidecum o bază de discuții serioase despre democrație, oligarhie, meritocrație, plutocrație.
Socrate n-ar face rating
Dacă s-ar fi prăvălit în vreun studio de televiziune, deși nu era genul de analist pentru vulg, Socrate ar fi fost întrebat de vreo fătucă – țiuitoare de microfon – “ce mai face Patrocle?”, mai latră la vecini?” Atât a rămas în memoria colectivă din personalitatea iubitului lui Ahile, despre care ne amintim doar când ne doare glezna.
Se mai întreabă azi cineva: „cine sunt eu?” În lungile sesiuni de dezvoltare personală și de căutare a comportamentelor emoționale, într-o lume a însingurării – diafan distribuită – prin așa zise relații de interconectare, introspecția e o stare distopică, poate chiar un semn al depresiei.
Ce este adevărul? Nu-și mai bate nimeni capul. Există instituții autorizate de fact-checking. Inspectorii post-adevărului dictează răspunsul. O masă amorfă mestecă orice zaț al propagandei. Mai are sens ca tinerii, mari consumatori de diftongi și înjurături habotnice, să caute răspunsuri? Nici nu-i învață nimeni cum să pună întrebarea corectă pentru a primi un răspuns adevărat.
Ce este ființa? Religia e caducă. Filosofia – un timp pierdut. Ni se spune că trăim în post-adevăr. Dar ce e post-adevărul?
Sofismul poate renaște
Poate doar sofismul să fie viralizat. Trăim într-o lume a cauzalității dictate. A înșelătoriilor – politici de stat. Dacă adevărul trebuie promovat, așa cum suna motto-ul blogului meu din anii 2010, răul se propagă singur, mai ales în epoca digitalizării. Credem că stoicismul revine la modă. Poate fi rostogolit pe TikTok. Chiar dacă nepracticanții virtuții pun poze cu Seneca, curentul e reinterpretat. A fi stoic azi înseamnă să fii nepăsător față de grijile celorlalți și încrezător că dacă ai bani, poți fi stăpânul lumii.
Azi, a sta pe o insulă și a te prăji la soare, alături de cea mai ciocolatie damă de companie, servind energizante 100% naturale, reprezintă tot ce e mai bun de la viață. Nu te poți lupta cu destinul! -zice narativul disertaților influencerilor. Dacă babacul ți-a proiectat destinul într-un seif de bancă, n-ai de ales. Poți să te împotrivești soartei? Să nu uităm că avatarul stării de bine de azi e să împărtășești frumusețea, bogăția și metalele din buzunare cu fraierii de pe Instagram. Săracul Socrate, i-au murit adepții, otrăviți de jointurile minunatei lumi noi.
Valoarea, îndoiala și morala nu mai fac rating, doar balamucul, sexismul și imbecilitatea.
VOCILE LUMII
The Spectator
„Azi, e mult mai ușor să fii stoic, când ai soarele deasupra capului și faci surfing 284 de zile pe an, cu atât mai puțin când în plin februarie englezesc, extrem de umed, acasă are grijă femeia de serviciu să vină instalatorul să-ți repare cazanul,” scrie Ivo Delingpole, într-un editorial spectaculos “Stoicismul se reîntoarce,” publicat în ediția de ieri a publicației britanice The Spectator.
