Se vorbește mult în prezent despre droguri, dar atunci când ne raportăm la trecut avem în minte mai mult perioada ”sex, drugs and rock and roll”a anilor 60 – 70.
Acea perioadă a schimbat paradigma social culturală cu urmări vizibile în toate decadele de până astăzi. Rădăcina răului e veche, dacă ne uităm în urmă. Conform Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor, în 2005, 23.618 americani au murit în urma unei supradoze de droguri. Spre comparație, în Vietnam au murit aproape 60.000 de soldați americani de-a lungul celor opt ani cât a durat intervenția americană.
De-a lungul istoriei, drogurile nu au fost aruncate pe piață doar în folosul ingineriei sociale, ci și cu țintă geopolitică. În 1860, China străbătea o perioadă de mare prosperitate. Imperiul Britanic era într-o relație dezavantajoasă comercial cu China. Britanicii importau mătăsuri, mirodenii, ceaiuri, dar nu aveau ce oferi la schimb. Această relație de dependență comercială aducea cu sine și o vulnerabilitate geopolitică, așa cum se întâmplă mereu. Găselnița imperială a fost una devastatoare. S-a introdus contrabanda cu opiu. Rețele ilegale au pătruns în Beijing, traficul a devenit înfloritor, iar străzile orașului s-au umplut de chinezi tolăniți și leșinați în plină zi. La scurt timp, Franța și Anglia se vor uni împotriva Chinei și vor incendia celebrul Palat de Vară de la Beijing. A fost lovitura de grație dată ascensiunii Chinei de la acel moment.
Stupefiantele și-au dovedit mereu eficiența ca arme geopolitice letale. Când n-au fost folosite drogurile chimice s-a apelat la un alt drog fals eliberator, cel al utopiei. Un bun exemplu în acest sens de manipulare politică îl reprezintă începuturile democrației americane, care au fost marcate de o mare minciună politică.
Declarația de Independență a Americii avea la bază principiul libertății individuale afirmat în plină sclavie. Consecința normală a acestei declarații ar fi fost abolirea sclaviei. Nu doar că nu se întâmplă acest fapt atunci, dar mai urmează un secol de sclavagism. După o sută de ani, Războiul de Secesiune aduce cu sine un progres parțial. Sclavia e abolită, dar nu total. În Sud va rămâne segregarea între albi și negri, baruri, restaurante în care negri nu vor fi serviți. Abia în 1976, adică după două secole de la măreața declarație antisclavie, vor fi abolite toate legile segregaționiste. După 200 de ani de minciună. Câte alte declarații, drepturi nu sunt și astăzi doar pe hârtie și în discursuri, așteptându-și clipa nașterii. Cele mai multe sfârșesc la nivel de avort public.
Această minciună istorică arată limpede că ”Declarația de Independență” nu a avut ca resort libertatea și egalitatea, ci doar independența unei elite față de Marea Britanie. Cele 13 colonii voiau independența prin intermediul elitelor lor. Nu mai doreau să plătească taxe Imperiului Britanic, vezi revolta care a rămas celebră sub numele de Boston Tea Party. Miza reală era de fapt libertatea și independența elitelor, nu a maselor.
Așa cum miza stimulării degenerării rasei umane de acum o reprezintă tot voința de putere a unei elite progresiste.
Blasfemia la adresa creștinismului de la Olimpiada pariziană are ceva din decadența Imperiului Roman, cu care este asemănat declinul Occidentului. ”Cina cea de taină” trebuia să devină un tablou al degenerării speciei umane, pentru a putea fi celebrată astăzi cum se cuvine. E adevărat că francezii au o tradiție laxă în ceea ce privește homosexualitatea. Spre deosebire de bătrâna Anglie puritană, Franța revoluționară a dezincriminat homosexualitatea prin Codul Penal din 1791. Nici Codurile lui Napoleon nu au incriminat homosexualitatea, aceasta era condamnată doar de morala publică. Istoricii vehiculează ca posibilă explicație subiectivă pentru această indulgență, aportul în elaborarea Codului a eminentului jurist, Jean-Jacques-Régis de Cambacérès, heterosexual public și homosexual de cabinet. Napoleon nu tolera homosexualitatea, dar ca orice personalitate de excepție tolera foarte bine meritocrația.
Revenind la degenerarea din zilele noastre, se poate observa cum în Occident e la modă acum un păgânism ateu, fără credința în zei, care celebrează doar desfrâul maniacal împins până la degenerare. În lumina acestei viziuni, personaje sinistre ale istoriei încep să fie reconsiderate. Secole de-a rândul, istoriografia universală l-a portretizat pe Împăratul Romei, Nero, în oglinda faptelor sale, ca pe un tiran monstruos degenerat din creștet până-n talpă. Istorici francezi mai noi combat această percepție sau încearcă măcar s-o nuanțeze, punând-o pe seama moralei creștine. Conform ”noii morale” excesele acestuia îl fac să pară mai uman. Astăzi, degenerarea și deviațiile comportamentale te fac să pari uman, numai bun să fii protejat politic de morala publică. Comportamentul echilibrat, bazat pe rigoare morală este ștampilat ca fiind unul rece, inuman. Istoricii din noul val nu mai condamnă demența lui Nero, care e revalorizat astăzi în virtutea pasiunii sale pentru arta grotescă. Într-o epocă a șocantului iresponsabil și a delirului extravagant, gestul unic al lui Nero de-a se întoarce la Roma cu fastul triumfalist cuvenit doar învingătorilor în bătăliile militare, deși el câștigase doar la curse de cai și concursuri muzicale în provincia greacă, este astăzi aplaudat ca un semn de pacifism al unui mare iubitor de artă.
Aceste pledoarii în favoarea exceselor și a dezaxării vin de la cadre universitare. Însă unii servesc aceste idei chiar cu propriul lor exemplu. Privind la mlaștina mioritică, nu trebuie să ne mirăm de cazul sexgate Bulai, care pe lângă faptul că nu e unul singular, reprezintă și o tradiție în învățământul universitar românesc. De zeci de ani, în special la facultățile cu profil umanist, unde a tot crescut numărul de fete de-a lungul anilor, foștii tocilari complexați fizic, care au fost ignorați cu brio în tinerețea lor de către sexul frumos, odată ajunși pe poziție de putere au căutat mereu să-și răzbune frustrările sexuale prin șantaj. Studentele chemate în cabinetul profesorului pentru explicații suplimentare în ținute sumare reprezintă un ritual cu care se pot lăuda marile centre de tradiție universitară de la noi. Mulți dintre profesorii respectivi nu sunt niște obscuri, ci figuri publice de intelectuali acoperiți de nămol politic.
Ca ipocrizia să fie dusă pe culmi, aceștia își câștigă existența predând teoria drepturilor și libertăților individuale. Sunt apărătorii vajnici ai drepturilor omului și ai democrației, injectând manipulator drogul naivității în mințile tinere. Acești falși predicatori nu sunt altceva decât uneltele de care s-a servit mereu elita de sistem în întreaga istorie.
Eternul paradox al istoriei; cei care ne promit libertatea, ne cer să-i urmăm ca niște robi.
