Ielele negre ale regimului comunist au săltat în urmă cu 68 de ani, în cumplita noapte de 18/19 iunie 1951, 40.230 de suflete din trei judeţe ale României. În câteva ore, cele aproximativ 13.000 de familii au trebuit să-şi strângă câteva lucruri pe care le-au încărcat în 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. La început destinaţia era necunoscută. Mulţi credeau că sunt duşi în Siberia.
10.000 de militari au ridicat pe sus „păcătoşii“. Care erau vinele lor? Nu s-au închinat la noua religie criminală. Nu li s-a găsit nicio vină.
Străbunica mea, Elena Urduzău, a scăpat ca prin miracol. Toată noaptea a fost plimbată cu duba neagră. Nu concepea viaţa fără pământ. Fiica ei, Emilia, bunica tatălui meu, a trăit mereu complexul lipsei de lanţe de pământ. A renunţat la Facultatea de Litere de la Cluj, prin anii 1936-1938, în perioada de explozie a învăţământului românesc, doar de teamă că nu se va mai mărita fără zestre.
Ţăranul român, mai ales cel din Banat, îşi iubea pământul şi pe regele Ferdinand, cel Loial, aşa i-au spus cei mulţi – pentru că i-a împroprietărit.
Niciunde în lume n-am găsit salutul „Şe lucri?“ Paurele bănăţean, considerat chiabur de către ideologia antiumană, era obişnuit cu munca. Statul la birt era o stare de ocară. Păcat că nu s-a găsit niciun etimolog să explice originea salutului. Ţăranul ridica clăbăţul (căciula reg. Banat) sau pălăria când trecea pe lângă un alt lucrător. Îl întreba retoric. Nu că ar fi fost interesat. Vedea cu ochii liberi. Dar aceasta era starea complexă a firii unui loc în care ruşine era dacă nu ai pomii daţi cu var.
Revenind la deportaţi, singura lor vină: erau proprietari de terenuri şi aveau mici ferme agricole. Nu au vrut să le dea Colectivului, acea formă sovietică de înrobire a omului liber. Li se spuneau colhozuri. Acuzaţiile oficiale se învârteau în jurul stigmatelor de „titoişti.“
Ideologiile totalitare îşi aleg mereu funcţii simbolice şi anatemizează pe cei care li se opun. Parcă am mai văzut recent filmul acesta, în care cine nu „bea cu noi, bea împotriva noastră.“
Nu întâmplător, comuniştii – prin organele de Securitate – au ales deportarea în noaptea de Rusalii. Probabil că ştiau că „luatul de Rusalii“ făcea parte din calendarul fricii oricărui creştin.
40.230 de oameni, români, bulgari, germani, au fost deportaţi, aveau să afle doar când au ajuns pe câmp, în pustietatea Bărăganului.
Li s-au dat mici parcele de terenuri şi ceva lemn, pentru a-şi încropi mici bordeie. Mulţi au dus cu ei copii mici. Poveştile lipsurilor de viaţă i-au marcat pe aceştia pentru totdeauna.
Dacă a existat o Siberie în ţara românească, aceea a fost Bărăganul pentru deportaţi.
La vârsta când nu înţelegeau ce e acela un duşman al poporului, micuţii obişnuiţi să crească în case mari au trăit nopţi de coşmar: gândaci, şoareci, râme le cutreierau nopţile, în locul dunelor (acele plăpumi unice în România) de învelit în timpul somnului.
Totul li s-a distrus într-o noapte.
Ecaterina Tuturilov avea nouă ani, în 1951, când au fost deportaţi. A mers timp de o săptămână, împreună cu familia sa, într-un vagon de marfă. Au fost deposedaţi de tot avutul lor, toate proprietăţile – casă, grădină, coteţe de păsări, căruţă, plug, precum şi un cazan de fiert ţuică. Au dus cu ei doar câteva animale.
Îşi aminteşte cum la începutul deportării au locuit într-o colibă de stuf, apoi s-au mutat în bordei, unde noaptea mişinau peste ei şoareci şi gândaci. În anul următor, bunicii şi părinţii au construit o căsuţă formată dintr-o cameră şi o bucătărie. Şapte persoane locuiau într-un spaţiu de câţiva zeci de metri. Mâncau fierturi primite de la cazanul fermei, acolo unde munceau părinţii. Sufereau de frig şi de umezeală, nu deţineau haine groase, adaptate iernilor geroase din Bărăgan, iar dacă se îmbolnăveau, nu aveau niciun medicament la dispoziţie. În plus, cărau apa de la kilometri.
Are amintiri foarte triste. Copilăria petrecută departe de casă a marcat-o întreaga viaţă. Când s-au întors au găsit gospodăria distrusă, mai avea doar pereţi. Din mobila lăsată nu au mai găsit nimic, nici măcar un scaun. Viaţa a reînceput de la zero. Au muncit pe unde au apucat pentru a-şi reface gosodăria distrusă. Şi ea şi părinţii şi bunicii ei au trudit la o fermă departe de sat. Plecau luni şi se întorceau sâmbătă.
Până în decembrie 1989 au îndurat privaţiuni, batjocura cadrelor de partid şi umilinţa profesorilor.
Au fost deportaţi fără a avea vreo vină, nu au încălcat nicio lege a statului român, chiar comunist fiind.
Ecaterina Tuturilov se consideră o supravieţuitoare pentru a povesti copiilor şi nepoţilor atrocităţile comuniste. Celor tineri de azi poate că nu le vine să creadă că cineva a putut suferi atât de mult fără să aibă nicio vină.
Timpurile trec, crucile rămân. Deportările de Rusalii trebuie să intre în manualele şcolare. Copiii trebuie să ştie că, nu demult, semeni de-ai lor învăţau printre furnici şi dormeau pe perne pline de râme. Li s-a luat peste noapte gospodăria curată pentru a fi umiliţi că nu s-au predat.
175 de copii n-au rezistat. Azi probabil nu le-a pus nimeni o floare la mormântul plin de ciulini ai Bărăganului. Să le aprindem noi lumina şi să-i întrebăm dincolo de lumi: „În cer, Ceaceo, şe lucri?“ Celui mai mare i se spunea Ceacea.
O lume a suferinţei tăcute nu înseamnă că nu există.
Cei fără memorie sunt victimele perfecte ale oricărei ideologii. Aşa că nu umpleţi hardurile doar cu memoria de scurtă durată!
