După căderea comunismului s-a tot vorbit de rezistența prin cultură înainte de 89. Mai puțini au fost cei care au clamat rezistența prin subcultură. Totuși există sintagma de ”rock sub seceră și ciocan” care sugerează oarecum rezistența în condiții vitrege, deși mai aproape de adevăr ar fi interpretarea opusă a formulei, aceea a unui rock aflat sub tutela sistemului care ținea steagul roșu sus și care cu o mână secera libertăți, iar cu alta agita ciocanul revoluționar.
Ideea de rebeliune a fost dintotdeauna de factură stângistă, comunismul a pornit ca o mișcare rebelă, ilegalistă, oprimată, care din când în când exhiba ideile de pace și libertate, pe care imperialismul capitalist le-ar fi compromis. Nimic nou sub soare, propaganda confiscă valorile umane generoase, comunicând ideea că sistemul e cel mai bun paznic pentru aceste valori. Sistemul occidental a procedat identic.
Individualismul nu e străin nici ideologiei colectiviste. De aceea a existat și o influență stângistă a ideii nietzscheene privind supraomul, reprezentată în forma sa comunistă de proletarul stahanovist care prin forța sa copleșitoare modela lumea cu ciocanul. Un fel de-a filozofa cu ciocanul în marș.
Când a avut nevoie să manipuleze, până și sistemul totalitar, care de regulă inhiba protestul, a organizat și susținut rebeliunea culturală. Muzica rock a fost folosită pretutindeni la început cu acest scop. În țările socialiste au fost promovate muzici occidentale, atunci când sistemul avea interes, vezi Praga 68`. De fapt, nu trupele sau artiștii protestau prin mesajul libertății, ci sistemul.
Apoi, sistemul a limitat circulația bezmetică a ideilor revoluționare. Dacă în Occident, drogurile, muzica psihedelică și lipsa discernământului erotic erau stimulate pentru a dezechilibra valorile burgheze ale tradiției, în comunism, boema era stimulată nu înspre exterior, ci ca o supapă evazionistă menită a inhiba protestul civic. Instrumentele dizolvării, viciile, erau folosite în scopuri diferite. În Occident ele erau menite să devină un protest social de zi cu zi, prin exhibiționismul stradal hipiot, în lagărul socialist odată înghețați ghioceii primăverii culturale, viciile boemei au devenit refugii de bodegă literar – artistică. S-a ajuns la protest prin chefuri de apartament. În condițiile acestea orice mic gest de neîncadrare a putut părea o formă de opoziție la sistem, faptul de-a asculta muzica occidentală, de-a purta blugi, de-a pronunța cuvinte englezești. Sistemul încuviința micile escapisme, tocmai prin faptul că ele deturnau rebeliunea activă. Ceea ce s-a numit rezistența prin cultură, n-a fost altceva decât o lașitate comodă prin care putea fi evitată apropierea de colții sfâșietori ai aparatului represiv. Ulterior, mulți au făcut saltul de la lașitate la eroism, privatizându-și gesturile din comunism, ca fiind acțiuni pe persoană fizică, independente de sistem.
Inclusiv în muzica românească au existat forme de protest la sfârșitul anilor 60. Cele mai emblematice gesturi artistice sunt ale formației Phoenix. Dar și aici avem parte de un fals, deoarece piese precum ”Canarul”, ”Nebunul cu ochii închiși” erau produse pe linia sistemului, care odată cu venirea lui Ceaușescu la putere a mărit suprafața dezghețului social, început de Gheorghiu Dej. Totul culminând cu momentul 68, când revolta față de invadarea Cehoslovaciei a creat un moment de deschidere. Mesajul din filmul lui Manole Marcus ”Canarul și Viscolul” era tot opera sistemului. Personajul principal era un ilegalist comunist care luptă pentru libertate. În același timp, revolta occidentală avea alte motivații. Studenții francezi voiau cămine mixte și libertinaj, hipioții americani printre doze de stupefiante mai înălțau și steaguri albe pentru Vietnam. Doar așa-zisa luptă pentru pace unea mesajul celor două lumi.
Mesajul protestatar dirijat de sistem a îmbrăcat forme noi, odată cârmit volanul în direcția culturală protocronistă ce-și are originea în tezele din iulie 1971, după venirea lui Ceaușescu din China și Coreea. Ilegalistului comunist i s-au alăturat haiducii rebeli și voievozii eliberatori. Un mesaj cu totul diferit de cel al rock-ului occidental, care era unul virulent nihilist. Rockul dur evocă răul și urâtul din om și lume. Dar acea bestialitate evocată, tinde să se personifice și la nivelul evocatorilor cu consecințe auto-distructive. Aidoma anarhiștilor ruși care voiau să arunce în aer lumea, iar în final își dădeau foc doar la valiza lor. O arată si statistica, victimele consumului de droguri până în 2005, reprezentau jumătate din numărul soldaților americani uciși în Vietnam.
Alcoolul, drogurile şi sexul, iluziile libertăţii şi fericirii, au făcut o fata morgana din Occident. La fel cum pentru hipioţi a însemnat ruptura cu constrângerile lumii vechi, conservatoare, modul de viaţă libertin instaurat în vest a devenit un magnet care în timp a atras până la smulgere, cortina de fier. Hedonismul, consumismul, libertinismul au fost duşmanii de moarte ai griului comunist, dincolo de orice teorii economico-politice. A recunoscut și Gorbaciov, când a vorbit de influența socială la nivelul nomenclaturii a serialului Dallas.
Creat în laboratoarele neomarxiste ale anilor 60, rock ‘n’ roll-ul trebuia să lovească la temelia civilizației creștine occidentale, iar odată ajuns în umbra marelui urs, el a fost folosit ori ca un liant cu mișcarea internaționalistă din Vest, ori băgat în strunga mioritică.
Rebeliunea de sistem o regăsim și astăzi în mișcările ”cancel culture” și ”woke”. Acești viruși culturali nu sunt naturali, ci creați în laboratoarele de inginerie socială a elitelor, apoi diseminați în celula socială până se creează iluzia că reprezintă un fenomen natural.
Vocile lumii:
”Niciunul dintre noi nu a mers la școala de muzică și până la acest moment, nu știm să citim sau să scriem folosind notații muzicale. Nu am luat lecții de muzică pentru a învăța despre asta. Astfel, ideea iluzorie că facem altceva decât o brânză este o nebunie. Nu spun că brânza nu are gust bun, dar se mănâncă repede. Nu este făcută să dureze. Asta nu este muzică clasică, este muzică modernă, populară și pentru cineva care nu are calitatea de muzician și care afirmă că face artă este, cel puțin, amăgitor…Așa că, un cuvânt mare precum ”credibilitate” este iluzoriu atunci când vine din partea unui necalificat și care nu poate spune mai mult decât: ”Doriți și cartofi prăjiți la burger?” – Gene Simmons, cântărețul și basistul formației rock Kiss.