Milioane de oameni în stradă, liceeni furioşi, altercaţii cu poliţia, blocajul circulaţiei, probleme cu carburanţii, o ţară aproape paralizată. Aşa arată Franţa acum. Dacă n-ar şti despre ce-i vorba, un român ar fi zis că statul francez a executat nişte disidenţi sau există o tentativă de genocid asupra poporului, altfel cum să faci atâta tărăboi naţional pentru mărirea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani. În România nu s-a ieşit în stradă nici împotriva dictaturii lui Ceauşescu din proprie iniţiativă, nu s-a ieșit nici când tăierile salariale din 2010 au retezat familii și destine individuale, aruncându-i pe mulţi la limita subzistenţei sau dincolo de ea, darmite pentru doi ani de muncă în plus.
Solidaritatea dintre tineri, vârsta de mijloc și bătrâni funcționează perfect, dincolo de preferințe politice sau diferențe de mentalitate. Cu toate că partidele de stânga și sindicatele susțin masiv demonstrațiile, sondajele din ultima perioadă au arătat constant că mai mult de 70% din populația franceză susține aceste proteste, reunind solidar publicul de stânga cu cel de dreapta. Bilanțul grevelor de până acum este devastator: au fost închise școli, blocat transportul public, iar colectarea gunoiului a fost sistată, îngropând luna trecută străzile Parisului – cel mai vizitat oraș din lume – sub mormane de gunoi. Toată această stare de fapt incendiară a fost rezumată perfect de către un protestatar francez intervievat în stradă: „Dacă nu vor ceda guvernanţii, nu e nicio problemă, vom paraliza Franţa”.
Gazul a fost aruncat pe foc nu de forțe obscure și anarhiste, așa cum obișnuiește sistemul să indice diversionist cauza relelor din societate, ci de chiar președintele Franței. Cu un tupeu dictatorial demn de o republică militară africană, președintele Macron a negat legitimitatea poporului francez care l-a ales în funcție. E și normal, nu e nici primul și nici ultimul lider politic care se folosește de popor pentru a se cocoța cocoșește pe movila puterii. Din acel moment el a uitat de popor și a început să reprezinte doar interesele corporațiilor care l-au susținut.
Pe francezi îi scoate în stradă înainte de orice chemare sindicală, spiritul democratic. Democraţia nu înseamnă cum s-a încetăţenit pe la noi într-un mod original, instituţii birocratice şi stufăriş legislativ care nu valorează mai nimic în momentul în care se întâlnesc cu şpaga, ci puterea demosului, puterea poporului. Ce vrea poporul într-o ţară, aia se întâmplă! Asta înseamnă respectarea democraţiei, nu cum cred unii imbecili autohtoni duhnind a primitivism că democraţia ar însemna exact opusul şi anume respectul fricos faţă de autoritate şi putere, chiar dacă ele devin abuzive.
Revenind la forţa sindicală franceză, comparaţiile cu ce se întâmplă la noi sunt inutile. De fapt în ţările civilizate, sindicatele sunt puternice şi ele sunt adevăratul câine de pază al democraţiei. În Occident, comunismul bolşevic nu a prins atât de bine tocmai datorită sindicatelor care au ameliorat capitalismul sălbatic din secolului al XIX – lea, pe când în alte părţi această sarcină a fost preluată de partidele politice ce au practicat demagogia umanistă şi ulterior teroarea puterii.
La noi, după 1990, sindicatele au fost şi sunt doar nişte auxiliare ale partidelor şi ale intereselor mafiote. De fapt singurul beneficiu al aşa – zisei noastre democraţii a fost libertatea de-a fura. Singurii beneficiari cu adevărat ai libertăţii sunt cei care au făcut milioane de dolari. Restul populaţiei ajunge să retrăiască umilinţa sărăciei, de data asta fără vreun tiran deasupra capului, ci cu o mafie care face tumbe de la un ciclu electoral la altul. Un lucru e cert, niciun sindicat nu va apăra pe nimeni niciodată în ţara asta.
În general la noi protestul e privit ca un fel de manifestare antidemocratică. Să ne aducem aminte de reacţia emblematică pentru nivelul nostru democratic, când voci din zona liberală condamnau cu ocazia summit-ului NATO, care a avut loc la Bucureşti în 2008, demonstrațiile pentru pace. Mesajul lor a răsunat în cel mai pur stil bolșevic: „De ce nu s-a intervenit mai agresiv, pentru că ar fi mai bine să facem o nedreptate, decât să îngăduim o evidentă dezordine”.
În analfabetismul lor politic, aleşii noştri văd democraţia ca pe o chestie de protocol, cu şedinţe şi discursuri diplomatico-demagogice. Acestea sunt doar forme ale ritualului politic de conducere, esenţa democraţiei e în stradă. Asta înseamnă să curgă prin sângele tău secole de istorie curajoasă. Aşa s-a făcut marea revoluţie, aşa s-au construit imperii, de cealaltă parte, în tot acest răstimp, s-a educat şi cultivat frica şi dezbinarea. Pentru noi cu cât lucrurile se înrăutăţesc, cu atât creşte dihonia interpersonală, ce să mai vorbim atunci de protest colectiv!
Dar nu-i nimic, că noi putem da lecţii de democraţie, francezilor, cum sigur se vor găsi unii să o facă, noi nu ieşim ca barbarii pe străzi, noi stăm cuminţi la televizor și în online ca să vedem mascarada pusă în scenă de ”modernizatorii” României, după care dormim pe noi în somnul cel de moarte al democraţiei mioritice…
Vocile lumii: ”Nu este adevărat că francezii se revoltă atât de mult, mai degrabă ceilalți europeni nu se revoltă suficient!” – protestatar francez.
