Ambele tabere sunt în conflict. Rădăcina comună e adânc ancorată în istoria României. Carol I a desăvârşit România modernă. Aici toţi sunt de acord.
Societatea românească e scindată mai mult ca oricând în istorie. Aşa de ceva vreme şi cea monarhică.
Dacă în bătălia #rezist vs conservatori se cunosc sursele exogene, în lupta internă dintre fostele divizii ale Regelui au mai rămas câteva bastioane, care greu ar mai putea răsturna Republica, deloc măreaţă vatră.
Poate că nu aş fi reluat subiectul regalişti vs monarhişti dacă nu s-ar fi publicat pe surse informaţia potrivit căreia preşedintele statului, Klaus Iohannis, ar fi cerut amânarea prezentării Rezoluţiei Parlamentului European împotriva României până după a doua săptămână a lunii curente, când va susţine un discurs în plenul Parlamentului European, reunit la Strasbourg, despre viitorul Uniunii Europene, ţara noastră urmând să asigure de la 1 ianuarie preşedinţia UE.
Pentru a înţelege poate ar trebui să recitim încă o dată. Preşedintele nu luptă pentru patria sa, amână doar lovitura pentru noiembrie. În ce ţară europeană un şef de stat este de acord ca statul său să fie disecat şi chiuretat de obstetricienii globalismului marxist, cu agendele sectoriale ale subculturilor create de Şcoala de la Frankfurt? Niciunde.
Poate de aceea mulţi români zdraveni la cap se gândesc la Regele „apărător de ţară“ ca la o soluţie de recalibrare a statului.
Poate mai sunt cititori care îşi aduc aminte momentul în care ambasadorul Marii Britanii a întârziat şase minute la audienţa solicitată lui Carol l. S-a aşezat, iar în secunda următoare Regele românilor s-a ridicat şi i-a spus franc: „Audienţa s-a încheiat. România n-are timp să aştepte“. Şi n-a aşteptat. I-a dat o lecţie trimisului celui mai puternic monarh al Europei.
Astăzi, când ambasadoarele lovesc cu tocurile şi impun legi precum în sovieticele vremuri ucazurile, e practic de neimaginat o astfel de atitudine. Toţi şefii de stat stau preş faţă de liderii europeni.
Atunci se rediscută despre revenirea la Monarhie.
Atunci când românilor le e greu cu măreaţa republică există unii care se gândesc că o întoarcere în timp ar fi de fapt o repoziţionare a viitorului.
Dar când şi monarhiştii sunt divizaţi, ce mai e de făcut?
Regaliştii sunt cei care ţin cu o anumită persoană care e la un timp, la un moment dat, sus pe o poziţie. Monarhiştilor nu le pasă de persoana care conduce Casa Regală, ei sunt dedicaţi proiectului şi consideră că forma de guvernământ e mai importantă decât fondul disputei între cine e mai tânăr şi cine e mai bătrân, e bine să încerci cu un Rege sau cu o Regină, dacă tot s-au schimbat vremurile.
Promotorii cauzei monarhice s-au divizat în cel puţin două grupări: una a monarhiştilor şi alta a regaliştilor. Prima grupare luptă pentru reinstaurarea Monarhiei constituţionale, indiferent de Casa Regală – fie cea actuală, românească, fie britanică sau de Hohenzollern-Sigmaringen sau chiar spaniolă –, iar cea de-a doua, pitită sub sintagma „nu comentăm deciziile Regelui“, e maliţioasă la adresa celeilalte, mult mai vocală.
Un regalist susține un monarh anume, ca șef al statului pentru un anumit regat, sau drepturile unei anume dinastii. În abstract, face parte din curentul regalist. Regalismul este diferit de monarhism. Cel din urmă pledează pentru un sistem monarhic de guvernare, dar nu neapărat pentru un anumit monarh, conform literaturii de specialitate. Cel mai adesea, regalismul este termenul aplicat unui susținător al unui regim răsturnat de curând, care luptă într-o republică pentru revenirea la vechea formă de stat. În Marea Britanie, astăzi, termenul „regalist“ este aproape imposibil de distins de „monarhist“, pentru că Regina Elisabeta nu are niciun rival semnificativ care să aibă pretenţie la tron. Pe de altă parte, în Franţa secolului al XIX-lea regalistul era considerat legitimistul, bonapartistul sau orleanistul, în fond ei fiind monarhişti.
În România de azi, monarhiştii sunt mai vocali, iar regaliştii – mai tăcuţi. Dacă cei din prima categorie îşi exprimă public ideile şi luptă pentru convingerea majorităţii de supremaţia Monarhiei constituţionale ca formă de stat, regaliştii nu ies din cuvântul Casei Regale, chiar dacă mesajele apar prin diferiţi reprezentanţi mai legitimi sau mai puţin recunoscuţi ca voci dezinteresate.
„Regele a murit. Trăiască Regele!“ e deviza monarhiştilor.
