Diavolul ascunzându-se, de când lumea, în detalii, felul cum va suna pârdalnica de întrebare poate avea legătură cu pârdalnica de participare. Nu știm dacă există tentația unui derapaj neconstituțional, de genul stopării vocației Guvernului de a emite ordonanțe de urgență, dar știm că este vorba de un referendum consultativ, și nu legislativ. Așadar, oricum va suna întrebarea (și, mai ales, răspunsul publicului), e de așteptat ca Parlamentul (majoritar PSD–ALDE) să nu dea curs. Așa cum nici desființarea bicameralității și reducerea numărului parlamentarilor la 300 – rezultate din referendumul din anul 2009, inițiat de Traian Băsescu – nu au fost vreodată puse în practică.
Încercând să tragem învățăminte din trecut, observăm că desconsiderarea – prelungită, iată, un deceniu, de către clasa politică – a acelui rezultat e mai complicată decât pare la prima vedere. Ne amintim, bunăoară, că dl Băsescu era la cuțite cu Parlamentul, drept pentru care a dorit să se răzbune, micșorându-l. De aceea – concomitent cu primul tur de scrutin la prezidențiale – a pus întrebări care aveau răspunsuri dinainte cunoscute, încercând să capitalizeze pe resentimentele populare – în parte, firești – nu atât față de Legislativ ca instituție, cât față de membrii lui concreți, care nu aveau, ca și astăzi, un epos prea bun. Fostul președinte urmărea astfel – pe de o parte – să aducă mai multă lume la vot și – pe de alta – să transfere sufragiul cvasigeneral în propriul beneficiu electoral. Paradoxal, parcă simțind că face obiectul unei manipulări, publicul nu a mușcat pe de-a-ntregul momeala. Deși, ca prin minune, s-a anunțat o participare de 50,16% (pragul validării fiind de 50%), pozitiv au votat nu mai mult de 72%, adică 6,7 milioane de oameni. Concomitent, surpriză!, Băsescu, ca virgulă candidat, a recoltat în primul tur doar 3,2 milioane, adică sub jumătate.
Ce tâlcuri se desprind? În primul rând, manipularea a eșuat, votanții referendumului nu s-au regăsit decât parțial în votanții inițiatorului. Apoi, nepunerea în practică a rezultatului referendumului a demonetizat acest instrument de consultare națională. Oamenii nu mai cred – și, ca urmare, nu mai vin la urne. S-a văzut la referendumul de anul trecut, pentru precizarea definiției familiei, inițiat de alianța PSD–ALDE cu o mare doză de scop populist, motiv pentru care, ulterior, la invalidare, liderii politici s-au derobat cu abilitate. (A nu se înțelege însă că lumea n-a venit pentru că ar fi fost de acord cu înfierea copiilor de către cuplurile gay…)
Reiese că referendumul este un foc de artificii care poate să-ți explodeze în față, așa cum s-a adeverit și în istoria recentă a Europei. Să nu uităm că, de la un referendum prost convocat, De Gaulle și-a pierdut nu regatul, ci republica, iar, mai recent, David Cameron a comis-o și el, poporul britanic, strâns unit în jurul unei beri calde, votând la limită pe invers – și-acum nu mai știe pe unde să scoată cămașa. E posibil să se trezească, printre altele, fără Irlanda de Nord și fără Scoția. În eposul românesc, asemenea trăsnăi sunt de-ale lui Păcală sau Tândală. În eposul britanic, dna Thatcher a pus punctul pe i, declarând că: „Referendumul este instrumentul dictatorilor și al demagogilor“.
Ținând seama de toate cele de mai sus, problema care se pune la referendumul din 26 mai este: cui prodest? Un aflux mai mare de electori – în sensul în care dacă tot am venit, haide să votăm și pentru europarlamentarele astea, ce-or fi ele – pe cine avantajează? La prima mână, pare că profită partidele care nu au structuri de mobilizare în teritoriu, cum ar fi numitul USR+PLUS, și nu cum ar fi fost de așteptat – PNL-ul, care, via PDL–Blaga, are asemenea structuri. Dar atunci apare întrebarea: de ce convoacă Palatul Cotroceni un referendum care ar urma să pună sacii în căruța altcuiva decât în cea a partidului partener oficial? Se vede cu ochiul liber că, deși diverși comunicatori de partid, de ambele părți, încearcă să pună batista pe țambal, între cele două formațiuni antiguvernamentale se dezvoltă, mocnit, o adversitate din cauză că au același bazin.
Apare că, după ce a remorcat PNL-ul, președintele îl „stochează“ și își îndreaptă atenția către alți posibili susținători, făcând jocul gelatinei ideologice USR+PLUS; desigur, nu dezinteresat. Să fie parte din pachetul negociat pentru sprijinul la prezidențiale? Suntem astfel conduși spre soluția pe care am mai evocat-o în această pagină – aceea a „extragerii“ din câmpul tactic de la București a dlui Cioloș (care va pleca la Bruxelles) și preluării – încă din primul tur – și de către alianța USR+PLUS (alături de PNL) a candidatului Iohannis. Socoteala aceasta are șanse să funcționeze în turul I, dar în turul II, odată intrat împreună cu dl Tăriceanu (în calitate de candidat comun PSD-ALDE), dl Iohannis s-ar putea să aibă surprize. Un PNL ofensat, siluit prin aducerea ca lideri a unor exaltați polimorfi, gen Rareș Bogdan, ar putea reacționa haotic, inclusiv pro-Tăriceanu, ceea ce ar fi fatal pentru președinte. Deja, la Timișoara, nu mai puțin de 26 de primari PNL, dintre cei 30 aflați în funcție în județ, s-au îmbolnăvit subit și nu au venit la lansarea candidaților. Să fie Banatu’ fruncea din nou?
Revenind la tema afluxului la urne, mai există și teoria inversă, după care primarii PSD, dornici să se pună la adăpost de eventuale dosare fabricate ca la Ploiești, vor face totul (sic!) pentru a scoate oamenii la urne și a vota nu la referendum. Este încă prezent spectrul unor colegi care au pățit-o pe aceeași temă. Ne amintim, de exemplu, că primarul Gutău, de la Rm. Vâlcea, condamnat la 3 ani și șase luni, a fost declarat nevinovat și pus în libertate după ce a făcut un an și opt luni de pușcărie.
În sumă, totul revine la modul de a reacționa al acelei părți – masive – de electorat care a îmbrățișat până acum habarnismul (sau a fost îmbrățișat de el), termenul fiind sinonim cu absenteismul. Numai din rândurile lor pot să apară diferențele semnificative. Un lucru e clar: referendumul nu este atât despre problematica pusă în discuție, cât despre captivitatea oamenilor pe baza acestei problematici.
Așa cum legea aducerii aurului în țară, inițiată de PSD prin Liviu Dragnea și Șerban Nicolae, votată deunăzi în Senat, nu este atât despre economia obținută prin repatrierea aurului, cât despre creșterea popularității partidului de guvernământ pe seama sentimentelor naționaliste ale acelorași habarniști. E de ajuns ca ceremonia aducerii să fie transmisă la televizor, cu surle și trâmbițe, și fandaxia-i gata. Nu e exclus ca unii habarniști să ajungă a face confuzie cu repatrierea Tezaurului de la Moscova. Ce e acolo, maică? Se-ntoarce aurul în țară, maică! Eh, bravo! Orice s-ar spune, Putin nu e așa băiat rău, uite că ne dă aurul înapoi!
Nu este întâmplător că preocuparea de repatriere a lingourilor (56 de tone) survine pe fondul unei ostilități declarate dintre patriarhul fără cruce Mugur Isărescu și responsabilii guvernamentali ai domeniului financiar, gen Pișicheru’ Orlando. Pare că e un fel de skanderbeg între Palatul Victoria și Banca Centrală, care nu de puține ori a lăsat impresia că se comportă ca stat în stat, reglementând nu atât funcționarea băncilor străine în România, cât funcționarea României printre băncile străine. Dar oare avem voie să jucăm rugby cu aurul țării pentru a arăta cine-i șefu’?
Deși aparent nu e nicio legătură, referendumul și repatrierea aurului sunt fețele aceleiași monezi calpe cu care habarniștii de la orașe și sate cred că sunt plătiți, după care, ajunși acasă, descoperă că punga-i goală. Ca urmare, în contrapartidă, vechea zicală comunistă Voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim s-a transformat în noua zicală democratică Voi vă faceți că ne conduceți, noi ne facem că vă votăm. Epopeea continuă.
P.S.: Sărindu-i în cap profesorului Daniel Barbu – care a punctat cadrul ereditar încărcat al profesiei de procuror la trecerea din dictatură în democrație – fina (conform DCNews) dnei fost procuror comunist Monica Macovei, dna avocat Alice Drăghici, invitată în platoul „Sintezei Zilei“ din seara de luni, 1 aprilie, ne-a anunțat, înfuriată, că și dumneaei, înainte de a fi avocat post-decembrist, a fost procuror comunist, tatăl domniei-sale fiind tot fost procuror comunist. Venită pe fondul discuției despre dovada implicării actualului procuror general, pe vremea când era tot procuror comunist, în mașinăria securistă de reprimare a drepturilor omului, izbucnirea dnei Alice, cu scop de nuanțare reparatorie, s-a nimerit ca nuca-n perete. Episodul sintetizează, din păcate, ghinionul existențial al generațiilor pe care istoria le-a așezat călare pe două regimuri opuse.
Foștii care au devenit actuali încearcă – explicabil și de înțeles în ordine personală și filială – să cauționeze activitatea anterioară, a lor sau a părinților, argumentând că nu și-au făcut, pe vremea lui Ceaușescu, decât profesia. E posibil – dar numai dacă îi lăsa Securitatea și Partidul. Dacă nu, nu. Intersectându-se, prin însăși natura cazuisticii aferente profesiei alese, cu instrumentarul represiv de susținere a unui regim ilegal și ilegitim, unii – și nu e vorba aici de dna Alice – s-au impregnat atât de tare încât nici măcar o tonă de Coco Chanel sau Hugo Boss democratic nu le poate schimba mirosul rânced de gardian al totalitarismului.
