Bob Niculesco, scriitorul cu pensula, mă invită să vizitez muzeul din Lerești, cu obiecte tradiționale pe care le-a adunat cu migală zeci de ani. Nuți, soția sa, profă de limba română, fuge la școală pentru a arăta celorlalți că, pe lângă spirit civic, mai are și unul creștin. În fostul Ateneu „Sarmiza Bilcescu Alimănișteanu“, reabilitat cu vreo două milioane de euro din bani europeni, pictorul Bob Niculesco și-a pus la dispoziția comunității întreaga zestre a familiei. Conacul are termopane, un suflet de artist, sute de obiecte tradiționale, dar n-are buget de administrare pentru un Muzeu Etnografic.
Doar Bob are cheia. Dacă Sarmiza a construit un ateneu la poalele Munților Făgăraș pentru comunitate, primarul de azi nu găsește fonduri pentru un centru de permanență a unicității locului.
Tradiția nu vinde. O cheltuială pentru istorie. O povară pentru un edil care se laudă cu cele mai curate străzi din județ. Deh, mașinile de gunoi aduc bani, istoria îi cheltuie. Primarul nu-și permite luxul cultivării tradiției și răsădirii muntenismului istoric.
UE a venit cu fonduri grase pentru comunitate, tradiția e un tocător de bani.
Dincolo, peste dealuri, „La Primejdie“, localul botezat de regretatul Gheorghe Dinică, în Bughea de Jos, în Mlăci, e pustiu. La fel ca-n secția de vot din incinta școlii. Vasile, consilierul liberal, spune că nu merge la vot, că nu are rost; o bătrână morfolește o poveste inspirată din twitter-urile USR-iste. Semn că boicotul e răspândit ca bruma. O nepăsare de zale amărăște mustul gata de pus pe masă. Tradițiile sunt bune doar de sărbători. Când se mai taie un ied, se mai belește o capră, se mai consumă un butoi. Trecutul devine prilej de trosnit țoiuri mai mult decât de rememorat o unicitate istorică.
„La Primejdie“: nume-avertisment. Dar avertismentul n-are încă ecou.
„Vezi ce face banu’ UE?“, îmi zice un mucalit.
Votul pro nu interesează pe nimeni. N-are țug. Nu alunecă, precum cel contra cuiva. E boring să-ți susții Declarația de Independență! Etosul și etnografia devin prilej de parastase, acolo unde românii sunt campioni.
Când e să-și unească forțele și crezul de împotrivire, satul românesc pare că a capitulat. Asaltul necreștinilor e mai puternic decât predica popii. Unde sunt cele trei milioane de semnatari? – se întreabă pe bune cineva.
Satul de munte pare copleșit de modernitate și de bolizi. Euro bate crucea eroilor. La supermarket se vând roșii de import, merele și gutuile nu mai sunt trendy.
Modernitatea pumnului și a invectivei cucerește ruralismul creștin. Nepoții lui Mihalache par spahii ai ritului fie-ce-o-fi. Nu mai există osânză. Forță de împotrivire. Vâna naționalismului pare fără sevă. E ceva putred în scorbura timpului.
Întotdeauna veriga slabă cedează. Doar caii mai coboară din ancestralitate, cizmele sunt de gumă din Laleli sau din Doraly.
Precum în primărie, așa și pe pământ. Vestigiile istorice, portul popular, obiectele de rit ortodox nu-și găsesc spațiu de expresie într-o lume înecată de conformismul ce vine prin WhatsApp. Free-way. Mihail Neamțu pune pe el țoala preoțească și predică de parcă ar lansa salvatoare de tun. Blasfemie sau șmecherie?
Satul românesc pare că s-a predat. Pentru moment. O retragere înspre asaltul final.