De când nu mai reprezintă o punere în scenă a ”bătăliei națiunilor”, campionatele mondiale de fotbal și-au pierdut din pasiunea competițională de altădată. La toate acestea s-a adăugat recent propaganda sexo-marxistă, care se vrea a fi identitatea culturală a Europei.
Intenția este aceea de a-i exclude pe cei care gândesc altfel, din spațiul european cultural, asociindu-i cu alte culturi. Qatar 2022 e un nou prilej pentru adepții curcubeului de-a se da în stambă. Unii se îmbracă în negru, selecționata Danemarcei, iar alți căpitani de echipe vor purta banderole rogvaiv. Evident, toți cei care vor refuza să o facă vor suferi oprobriul public, în buna tradiție a democrației originale la care s-a convertit și Occidentul. În ceea ce-i privește pe danezi, ei dau o lecție de ipocrizie funebră. Au așteptat să se califice la campionatul mondial, urmărind în toți acești ani mai mult punctajul lor din clasament, decât numărul muncitorilor morți în construcția stadioanelor, ca acum să zburde îndoliați pe arenele din Qatar. Colacul peste pupăza ipocriziei vine și din faptul că echipa Paris Saint – Germain este burdușită de banii statului Qatar, iar Manchester City de cei din Emiratele Arabe Unite. Nu sunt proteste față de această situație.
În principal, țările din nordul și vestul Europei par hotărâte să alerge după curcubeu, cu excepția Franței, care prin căpitanul Hugo Lloris a făcut un pas înapoi. Țări precum Ungaria, Spania, Portugalia, Croația și Polonia refuză să se ralieze la această campanie politică. Bine că nu suntem prezenți și noi în Qatar, nu doar pentru că nu am merita ca valoare fotbalistică, dar cu siguranță că noi n-am rata prilejul de-a le da cu tifla progresistă, țărilor din jur. Noi suntem bastionul progresismului în Europa de Est, ultima țară ca dezvoltare la o grămadă de capitole și locul unde nu se respectă drepturile fundamentale ale omului, ca angajat sau pensionar. Noi am sărit etapa drepturilor fundamentale, așa că acum ne fudulim călare pe curcubeu. În rest, noi suntem suveraniști de nunți câmpenești și de hore improvizate între borduri.
Revenind la emoția de altădată, chiar dacă ea ar fi recreată, nu ar mai fi public spectator să o recepteze. Generațiile care se preumblă prin viduri virtuale nu mai pot adera la nimic. Pentru cei de azi, lumea a devenit doar o succesiune de măști – profiluri cu tatuaje și cercei.
Ar mai emoționa astăzi o cronică de genul celei făcute de Ioan Chirilă, semifinalei istorice de la Sevilia – 1982, între Germania și Franța? În paginile talentatului cronicar, evenimentele din teren luau amploarea unui câmp de luptă din războaiele mondiale. Nu mai sunt nici cronicarii, nici jucătorii și nici spectatorii de altădată. Azi, totul se transformă într-un spectacol neînsuflețit, robotizat, într-o lume tot mai aproape de voința elitelor globaliste.
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
