Abuzurile regimului Putin asupra democrației sunt de notorietate internațională, de la disidenți închiși sau otrăviți, la jurnaliști așasinați, totul într-o atmosferă demnă de țaratul roșu. De fapt, Putin, care nu ezită atunci când are ocazia să laude patriotismul lui Stalin, vine din zona liderilor URSS, comparația uzuală plasându-l undeva în zona unui Brejnev adaptat societății de consum.
Chiar dacă unii și-au făcut speranțe naive la vremea respectivă, cum că un Medvedev va mai atenua tipul acesta urss-ist de conducere, așteptările au fost zadarnice. Totul a fost o driblare a democrației, o folosire a pârghiilor democratice formale pentru a sluji autoritarismul. La fel cum tot doar un joc al aparențelor e și marketingul politic care face din Putin genul de comunist reciclat în lider modern, cu alura lui de playboy călare pe Harley Davidson. Asocierea cu unii monștri sacri ai cinematografiei și alte apariții mondene – toate sunt investiții substanțiale în imaginea liderului rus.
Însă,când se termină repriza prelungită de show mediatic, Putin trece la ceea ce a învățat mai bine să facă în laboratoarele KGB, luare la „11 metri” a adversarilor. În aceste condiții, de la declarații de apreciere la adresa lui Stalin, la fapte identice cu cele ale precursorului n-a mai fost decât un pas. Iată doar câteva dintre faptele de vitejie ale regimului Putin.
În octombrie 2006, Anna Politkovskaya, unul dintre jurnaliștii critici la adresa Kremlinului, intenționa să publice o serie de articole care criticau politica guvernului din Cecenia. Pe cale de consecință, a fost împușcată în cap în apartamentul său. A urmat asasinarea lui Alexander Litvinenko, fost agent KGB, care a defectat în Marea Britanie, unde a căutat să demaște, prin publicarea unor cărți, activitățile dubioase ale lui Putin în rețeaua KGB, luând, totodată, și o poziție critică față de politica statului rus. Finalul a fost pe măsură, a fost otrăvit cu substanța radioactivă poloniu 210.
Un alt jurnalist, Ivan Safronov, care și-a permis să critice sistemul militar rus, a fost eliminat în 2007. În cazul lui, căderea de la etajul 5 a fost făcută să pară o sinucidere. Lichidarea liderului opoziției, Boris Nemțov, în 2015 și a magnatului Boris Berezovski a adăugat noi nume grele pe o listă care, din nefericire, rămâne deschisă. Ar mai fi de adăugat și cazul notoriu al șahistului de geniu Gari Kasparov, fondator al Frontului Civil Unit și lider al coaliției de opoziție „O altă Rusie”, care a fost arestat în 2007, cu o săptămână înaintea alegerilor legislative și închis pentru cinci zile, el fiind nevoit în urma boicotării activității sale politice să renunțe la a mai candida la președinție contra lui Medvedev.
Cunoscut ca un mare contestator al lui Putin, cel mai mare șahist din lume a declarat că-i este frică să nu aibă soarta altor incomozi ai regimului, de aceea e păzit de o gardă de corp 24 de ore din 24, ajungând să mănânce doar alimente despre care știe cum au fost preparate. Ultimul mare caz de răsunet este cel al disidentului Aleksei Navalnîi, care a scăpat cu viață după otrăvire, dar nu și de arestare.
În pofida acestui bilanț morbid, e greu de imaginat o restaurare a vechiului complex sovietic, structură întinsă în mai multe țări, o forță bazată pe un conglomerat de state supuse Moscovei. Chiar dacă par departe vechile fantome roșii, Uniunea Eurasiatică visată de Putin ne-ar putea demonstra că istoria nu se repetă în forma ei, ci în esența ei.
Acest bilanț „roșu” al actualului regim de la Kremlin îi îndreptățește pe mulți să acuze Occidentul pentru pasivitatea și oarecum tăcerea complice vizavi de abuzurile din Rusia. Dincolo de dependența Europei de resursele naturale rusești, ca explicație, mai există și puterea Rusiei, care nu poate fi tratată ca odinioară, Irakul lui Saddam sau Libia lui Gaddafi. De aici și până la bezelele unor lideri europeni către țarul Putin e, totuși, cale lungă.
Pe de altă parte, în plan cultural există și astăzi o complicitate mai mult sau mai puțin în surdină a unor intelectuali publici occidentali, cu stânga marxistă, care s-a închegat încă din perioada războiului rece, când URSS-ul era stindardul comunismului mondial. A existat, de-a lungul timpului, în sânul intelectualității apusene o lipsă de empatie față de suferințele produse de comunism celor din Est.
E revelator în acest sens un episod evocat de Gabriel Liiceanu, care, prezent cu o bursă la Paris, a frecventat cursurile filozofului Jacques Derrida. La un moment dat, acesta le-a povestit studenților săi peripețiile sale dintr-o vizită în Cehoslovacia. Faptul că era urmărit de la aeroport, că peste tot a fost supravegheat, toate acestea precum și modul cum a încercat să scape de agenți, l-au amuzat copios pe filozoful francez, care istorisea tot calvarul unei vieți controlate de poliție, cu mult haz, în mijlocul unei audiențe amuzate. Însă, dincolo de toate acestea, „Cartea neagră a comunismului” a apărut tot în Occident, ba chiar în Franța, leagănul de odinioară a intelectualității marxiste, nedispărut total nici azi, ceea ce dovedește că libertatea de opinie rămâne unul dintre marile atribute ale culturii occidentale, indiferent de alte scăpări.
În ceea ce privește factorul politic, mai multă demnitate au demonstrat unele popoare mici, care nu au ezitări atunci când se pune problema de a-și apăra memoria. Un exemplu demn de toată admirația a fost dat de țările baltice, care au cerut despăgubiri pentru perioada îndurată sub jugul sovietic. Ca să nu mai pomenim de Parlamentul lituanian care a aprobat o lege ce atrage pedepse pentru cei care justifică public, neagă sau diminuează rolul crimelor internaționale, precum și al crimelor comise de URSS și naziști împotriva Lituaniei. În ceea ce privește demersurile noastre în acest sens, la noi a avut loc doar o condamnare formală a comunismului, ceea ce spune tot, precum și faptul că nu ne putem compara cu un popor care a plătit declararea independenței cu intrarea tancurilor sovietice în 1990 în capitala Vilnius.
Tot unui lituanian îi datorăm o radiografie tulburătoare a bolșevismului, e vorba de Edvins Snore, un regizor care a realizat filmul documentar „The Soviet Story”. Povestea complicității bolșevico-naziste, plus demontarea mitului lui Marx cel bun, care, chipurile, ar fi fost denaturat total de bolșevici sunt câteva dintre dezvăluirile acestui film. Așa cum reiese și din evocarea filmului, în multe pasaje ale scrierilor marxiste se vorbește despre popoare de categorie inferioară, gen slavii, care, având un stadiu primitiv de formare istorică, sunt inapte pentru revoluție. Prin urmare, se impune exterminarea lor, pe principiul că mai rău încurcă. Unde mai e aici umanismul, egalitarismul paradisiac? Probabil tot acolo unde e și îndemnul spre violență către proletariatul care trebuie să-și instaureze dictatura prin forță și teroare.
Cât privește orizonturile globale, ele nu se arată prea roz, mai degrabă au o nuanță de roșu, având în vedere că țaratul lui Putin se dezvoltă cu pași mici, în climatul complice și tulbure al zilelor noastre.
