Pornind mereu de la reproșul adus fatalismului mioritic s-a perpetuat o falsă identificare cu ciobanul resemnat în fața morții.
Antagonismul dintre pasivitatea metafizică și acțiunea istorică în forță n-au caracterizat niciodată marea masă de români, doar excepțiile.
Nici răspunsul agresiv, dar nici seninătatea dacică în fața morții nu ne sunt cele mai la îndemână reacții.
Mai degrabă cedarea prin linguşire, disponibilitatea de-a deveni țața slugă care așteaptă momentul oportun să trădeze și să profite.
Ne-am da oile în schimbul păstrării vieții şi-am deveni slugi necredincioase.
Țața vulgară și țoapa snoabă reprezintă tipologia definitorie în societatea românească. După ce s-au împerecheat prin noroaie şi bălţi la marginea lumii acum a venit şi vremea lor, vremea ţaţelor de mahala.
Au migrat spre centrul oraşului şi al vieţii suprapopulându-l.
De la politică, televiziune, afaceri, cultură de mase, totul le aparţine. Afară cu plicticoşii, cu oamenii profunzi.
Ăştia n-au viaţă, viaţa e stridenţă, claxonul să spargă timpanele. Cât mai multă gălăgie, cât mai mult tupeu, scuipaţi, bătaie, gagici. Asta e viaţa, restul e somnolenţă. La teatru sau la film poţi ațipi, iar citind o carte poţi adormi de-a binelea. De ce? Pentru că eşti pasiv. Adică nu vorbeşti tu.
Ţaţa nu poate concepe să asculte, să se lase locuită de universul altor conştiinţe, trebuie să vorbească mereu, să întrerupă, să urle mai tare, să înjure, să facă orice ca să iasă în centrul atenţiei.
Complexul periferiei geografice este precedat de periferia mentală. Arsenalul camuflării ţaţei în diverse imposturi sociale este nelimitat. Ţaţa poate avea şi doctorat, se poate încărca de titluri, fiind ca orice ţaţă dornică de a-şi umple vidul interior.
Diversiunea standard prin care îşi maschează propria ţopenie e realizată prin mimarea educaţiei alese, a bunului gust şi a civilizaţiei, toate făcute cu plăcerea ipocriziei perfecte şi anume aceea de-a arăta cu degetul, mahalagismul altora.
Marele atu al ţaţei e că poate mima orice, bunul simţ, altruismul, decenţa, inteligenţa, absolut orice, până-n clipa când nu mai e constrânsă de niciun interes şi de nicio obligaţie socială.
Din momentul acela îşi poate da drumul pe ea şi pe cei din jur.
Ţaţa perfectă nu e cea care aruncă pahare cu apă-n ochi prin emisiuni sau scuipaţi. Acestea sunt ţaţe care se autodemască uşor.
Specia de ţaţă abilă şi subtilă e cea care face totul de ochii lumii, având o obsesie pentru imaginea socială,răbufnind în ţăţismul şi neamprostia ei, doar între patru pereţi, acolo unde îşi poate executa slugile la modul cel mai josnic cu putinţă.
Acest specimen este greu de contracarat neexistând niciun vaccin pentru el. Pentru că pe cei care-şi ridică poalele-n cap în plină stradă poţi să-i eviţi uşor, că doar strada e largă, pe când pe ţaţa de interior care te înghesuie pe câţiva metri pătraţi, e imposibil să o eviţi.
Toxicitatea creată de mulțimea țațelor ar putea impune spor de radiație.
Țața cameleonică poate fi ospitalieră și prietenoasă. Din păcate, viaţa şi experienţa demonstrează că apropierea dintre români nu are la bază nevoia de solidaritate sau respectul reciproc, ci, dimpotrivă, dorinţa de-a fi cât mai aproape şi de-a-l cunoaşte cât mai bine pe cel a cărui capră trebuie omorâtă.
Prietenia şi apropierea dintre români sunt superficiale, iar ele pot lesne degenera în cea mai cruntă duşmănie.
În ceea ce priveşte nevoia de prietenie, mai trebuie spus că ea, de regulă, funcţionează pe verticală. Cu alte cuvinte, respectul şi prietenia sunt dictate de scara ierarhică.
De fapt e vorba de o linguşeală libidinoasă la adresa superiorilor, răzbunată mai apoi, în stil de vătaf, printr-o biciuire a celor mai slabi ca el.
Schopenhauer ne spune că dacă-i judecăm prea aspru pe cei din jur, automat punem presiune şi asupra noastră, şi invers, dacă suntem toleranţi cu noi, atunci acceptăm mai uşor scăderile celorlalţi.
Dacă trăia printre români, Schopenhauer nu mai spunea asta. Pentru noi, nu e nicio greutate în a comite păcate, iar apoi a-i scruta inchizitor pe ceilalţi, chiar pentru păcate mai mici.
Românii manifestă o apropiere fatidică faţă de acești agresivi simpatici.
Începând cu fauna din divertisment şi terminând cu politicienii de vârf, descurcăreţul uns cu toate alifiile, şmecherul hâtru, merită tot creditul social.
Dacă nu ai semnalmentele respective, poţi să fii inteligent, profesionist, serios, cinstit, că tot degeaba.
Pari un absent, un detașat.
Cei mulţi care ajung să aducă la putere prin votul lor, asemenea specimene, îşi fură, de fapt, căciula singuri.
Cei descurcăreţi sunt descurcăreţi pentru ei înşişi şi nu pentru ceilalţi.
Tot pentru faptul că sunt şmecheri şi au „personalitate” aceştia nu respectă nicio lege sau reglementare instituţională, sunt ori deasupra lor, ori dedesubtul acestora.
Dacă masele s-ar lumina simultan aidoma unui oraş de Crăciun, şi-ar putea da seama că mai degrabă omul fără „personalitate” ar lucra în folosul lor.
Pentru simplu motiv că ar accepta mult mai uşor să devină funcţionar. Neavând complexul manifestării personalităţii s-ar supune normelor şi legilor mult mai uşor.
Automat un asemenea om votat în funcţii importante ar deveni mult mai benefic pentru cei mulţi.
Într-un angrenaj atât de complex ca sistemul democratic unde există un hăţiş instituţional şi legislativ, nu omul personal este mai util comunităţii, ci cel funcţional.
Însă masele votează băieţii descurcăreţi, aidoma unei femei care se îndrăgosteşte de un fante de cartier, care o lasă gravidă, iar între două bătăi nu uită să-i mai aducă o floare.
E adevărat că și aici intervine o capcană, fiindcăne putem întâlni pe celălalt trotuar politic cu impostorul serios, care adoptă teatral alura de expert chibzuit.
Constipația mentală și psihică au fost îmbrăcate în haina momeală a europenismului cu vederi largi și pe termen lung.Într-un final am descoperit cu toții că în spatele unui frac era un mare drac, o robă era doar de garderobă, iar marioneta ne-a înfundat și chiuveta.
Cameleonismul românesc întrece ca pigment policromia junglei.
Cum alții au avut un conflict civil rămas în istorie ca ”războiul rozelor”, la noi înfruntarea internă s-ar putea numi războiul țațelor.
În cazul nostru, cearta pare a fi prevăzută în contractul social.
Și cu toate că noi, românii, avem toate datele psihologice şi sociologice pentru a avea un război civil veritabil, acesta e purtat mişunând țățește printre mici, sarmale şi istericale.
Suntem astfel prinși între cele două specii de țațe. Parvenita snoabă care se uită de sus la plebe pentru că ea adoptă inepțiile corectitudinii politice și țața neaoșă de piață cu portavocea ca un bot de lup, arătând ca o capră care a înghițit ea lupul și capabilă oricând în timp ce prestează jocul caprelor în fața mulțimii holbate să sară cu botul de capră – lup ca să muște pe cineva.
Pe undeva, acest complex istoric al celui mic, care ori vrea să pară mai mare decât este, ori nu mai vrea să crească şi se pierde sub pulpana protectoare, nu ne este specific doar nouă.
La începutul secolului douăzeci, filozoful și poetul indian Tagore încerca să-şi înţelepţească naţia.
El sugera Indiei o strategie înţeleaptă, un joc de echilibru faţă de puterea colonială britanică, repudiind soluţiile extreme.
Adică nici căderea într-un naţionalism ciufut, izolaţionist, menit a duce la înapoiere pe termen lung, dar nici abandonarea propriei identităţi, pierderea conturului într-o mare pastă cosmopolită.
Fără atingerea unui echilibru în mentalul colectiv, vom rămâne mereu, ori prea mândri, ori prea umili.
