Sigur că mulţi nu îi cunosc nici măcar definiţia: un sistem economic şi politic bazat pe proprietatea privată, producătoare de bunuri şi de servicii, care evoluează pe o piaţă concurenţială, într-un cadru reglementat de stat.
Există două forme de capitalism: unul liberal, cu o intervenţie minimalistă a statului în economie, şi altul moral, definit bine de Stephen Young, bazat pe principii şi pe distribuţia onestă a profitului, fără a fi lăsat deoparte cel nevoiaş, fără de putere. Ce fel de capitalism avem în UE astăzi? Unul moral sau altul liberal? Dacă profesorii din marile universităţi europene sunt mai mult preocupaţi de subculturile Şcolii de la Frankfurt, prin care spală minţile tinerilor, investitorii sunt direct interesaţi de realizarea profitului prin orice mijloace.
Iubești capitalismul? La fel ca Donald Trump și trupa sa, crezi că în capitalism există singurul spaţiu al creativității, al geniului și al creării de bogăție? Doar intelectualii publici pot fi elite? Sau poate eşti de aceeaşi părere cu a multor susținători ai lui Bernie Sanders, care cred că, neîngrădit, capitalismul îi exploatează pe cei săraci și pe cei neputincioși. Asta dacă trăieşti în America, ţara tuturor posibilităţilor.
Capitalismul american este unul special, bazat pe competiţie, pe rule of low, dar şi pe conceptul biblic al predestinării omului, atât de bine formulat de John Calvin. Credințele teologice ale lui Calvin, bazate pe studiul Bibliei, au pus bazele dezvoltării continentului nord-american. Potrivit gândirii sale, recompensele lui Dumnezeu pentru oameni au fost deja selectate. Marele teolog susţinea în predicile sale de la Geneva că debitorii ar trebui să profite mai mult de împrumuturi decât de cei pe care îi finanţează. Să fii fost Calvin de partea băncilor? Ele nici nu existau pe timpul revoluţiei sale. S-a bazat pe învăţăturile Bibliei, cele care au fundamentat capitalismul american. „Dă-i Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu!”
Dar să revenim la capitalist, cel care posedă bani şi organizează afacerea. De cele mai multe ori, ideea lui de business este finanţată de o bancă, pentru că rar apar bani scoşi din saltea. Angajaţii sunt cei care îşi tranzacţionează priceperea şi munca, printr-un contract. Prestează o activitate din care sunt remuneraţi. Îndeobşte, angajatorul caută să angajeze personal în stare să aducă valoare adăugată. Cheltuielile cu personalul nu pot depăşi 40%, maxim realizat în domeniul serviciilor. Dacă tu speli zece maşini pe zi – cu 25 de lei fiecare –, nu poţi pretinde mai mult de 60 de lei/zi, restul fiind taxe şi impozite. În cazul în care eşti supercalificat şi realizezi, împreună cu echipa ta de specialişti, un soft de 40.000 de euro, întreaga echipă poate fi recompensată cu 6.000 de euro/net. Dacă programul îl construieşte şi-l dezvoltă un singur om, el poate duce acasă 26.000 de lei pe lună.
Asta e diferenţa dintre comunism şi capitalism. Munca ta produce bani, poţi câştiga mai mult. Cu cât ai leafă mai mare, cu atât poţi lua credit mai mare. Capitalismul este cea mai importantă formă de organizare statală pentru simplul fapt că altă formă nu există. Restul sunt poveşti şi baliverne. În lumile distrofice, băncile sunt prezentate publicului drept nişte rechini. Doar în astfel de spaţii ale convulsiilor şi ale tensiunilor angajaţii unor corporaţii pot ieşi în stradă să strige: “Jos capitalismul!”. Adică? Să-ţi tai singur craca? În lumea civilizată, unde construcţiile catedralelor impresionează, iar lumea trăieşte bine – pe un fundament al predestinării vechilor imperii –, oamenii muncesc ca să-şi plătească creditele, cunoscând bine regulile unui plan de viaţă. Nu-i putem acuza că nu ştiu că primii cămătari ai lumii au fost Papii care au finanţat cruciadele. Dar ştiu lecţia investiţiilor care aduc profit. Marile poduri europene au fost construite cu bani împrumutaţi. Doar nu credeţi că generaţia de la 1900 a trebuit să strângă cureaua pentru ca zece generaţii următoare să treacă podul fără a plăti ceva? SUA au 20.000 de miliarde de dolari datorii. Se închide mâine Trezoreria de pe Potomac? Germania e şi mai datoare. Creditul responsabilizează omul şi societatea. Omul cu scaun la cap, guvernele responsabile ştiu că au datorii de achitat. “Ce au făcut americanii cu Visa-Card-ul n-au făcut ruşii cu Kalaşnikov-ul!” – avea să-mi spună deunăzi Paul, un tânăr de 30 de ani, din Vancouver, plecat din România când avea sub 10 ani. Îmi explica într-o duminică întreagă cum este sunat lunar de tot mai multe bănci pentru a lua credite. Dacă munceşti, eşti solvabil, îmi explica fostul băieţaş din Crângaşi, care pentru a face un ban în plus – pe lângă cele două servicii – mai împingea iarna zăpada cu 4 x 4. Un om cu mai multe credite n-are timp de fandacsii, de privit Luna sau de lovit năprasnic cu praştia în vrăbii.
Recentul Raport al Băncii Naţionale a României arăta o creştere semnificativă a creditului ipotecar. Dacă astăzi România se îndreaptă spre un PIB de 200 miliarde de euro e pentru că românii, în majoritatea lor, şi-au făcut case.
E timpul unei etape noi. Aceea a creditului pentru inovaţie. Pentru dezvoltarea unor afaceri din care să se scoată mai mulţi bani. Apropo, mai ştiţi vreo ţară din lume în care impozitul pe cifra de afaceri să fie între 1 şi 3%? Dar cine să-i înveţe pe români cum se face un business plan de succes? În şcoală se vorbeşte obligatoriu despre diversitate, dar doar opţional despre profit. Antreprenoriatul rămâne cheia de boltă a României de mâine. Băncile au programe şi linii de finanţare. Dar lumea nu se prea înghesuie pentru că nu are cultură capitalistă.
