Anulată de două războaie în curs, Ucraina și Gaza, și umbrită de conflicte potențiale, precum cel din jurul Taiwanului, pacea este din nou tematizată. Nu orice pace dă însă rezultate. „Revenirea înainte de conflictele actuale” ar bagateliza fapte istorice și nu este posibilă. „Pacea compromis” poate mulțumi orgolii, dar pregătește în tăcere alt conflict. Chiar conflictele din zilele noastre sunt dovadă că înjumătățirea adevărurilor costă. Ca ființe, nu ne este accesibilă „pacea eternă”, chiar dacă rămâne o aspirație. Abia „pacea durabilă” ar putea scoate lucrurile din riscurile actuale.
Pacea durabilă nu include îmbrățișarea situației preconflict, care oricum era explozivă. Ea nu promite ceea ce nu este tangibil, precum „pacea eternă”, dar nici nu cheltuie energii cu „pacea compromis”, ce anunță de fapt noi conflicte, oricine ar „câștiga” la un moment dat.
Sunt deja puse în discuție planuri de pace, impecabile tehnic și diplomatic, pentru Ucraina – cel mai realist rămânând planul generalilor și experților germani, din 28 august 2023, pe care l-am comentat altădată (în A. Marga, Planul german de pace, 2023). Chestiunea rămasă însă deschisă în urma planurilor existente este lămurirea proiectului cuprinzător al păcii.
Cum știm, Kant a transpus ideea „păcii perpetue” a abatelui Saint Pierre (Pour rendre la paix perpetuelle en Europe, 1712) pe un triplu teren: al dreptului statului național, al dreptului internațional și al drepturilor omului. Kant era convins că, odată întrunite asemenea premise, va fi mai multă „rațiune” în lume, iar aceasta aduce pace (Zum Ewigen Frieden, 1795). El și-a pus speranțe într-un curs al istoriei dat de „natura pașnică a republicii”, „forța creatoare de comunitate a comerțului” și „funcția clarificatoare a sferei publice”.
Numai că istoria a luat alt curs. Republicile nu s-au dovedit a fi mai pașnice decât monarhiile, deși democrația și drepturile omului au schimbat exercitarea puterii. Extinderea comerțului mondial a adus nu doar cooperare, ci și conflicte. În state moderne, manipularea cetățenilor a limitat consultarea. Jürgen Habermas, care a făcut aceste observații (Kant’s Idee des ewigen Friedens – aus dem historischen Abstand betrachtet, 1995), a adăugat că, în situația creată, pacea presupune nu doar „acordurile” dintre state, la care s-a referit Kant, ci și ceva în plus. Anume, o organizare a lumii prin instituții internaționale, care a devenit indispensabilă, căci comunicarea și piața au pus bazele unei „interdependențe” tensionate.
Schimbările aduse de „societatea mondială”, pe care sociologii le-au semnalat cu acuitate (vezi Niklas Luhmann, Die Gesellschaft der Gesellschaft, 1998), au început, într-adevăr, cu redistribuirea puterii în lume. Dar, trebuie să recunoaștem, schimbările nu s-au oprit. Azi putem face câteva constatări (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023, ediția a doua). Realitățile în care trăim rezultă din interacțiunea economie, politică, armată, cultură. Lumea este condusă de o geometrie variabilă a supraputerilor. Globalismul a dominat trei decenii, dar se petrece revenirea la suveranitatea națională. Și emergența de noi puteri este în curs. Nu este soluție la crizele de azi în afara legitimării democratice și respectării suveranității naționale și fără cooperarea statelor.
În aceste condiții, pacea depinde mai strict ca oricând de supraputeri, ale căror capacități de controlare a lumii sunt fără precedent. Supraputerile au devenit efectiv mondiale ca arie a capacității de control al evenimentelor. Sistemele antirachetă de la această oră sunt penetrabile pentru noile rachete multi-focus, de viteză enormă, care lovesc de oriunde orice punct de pe glob. Armele biologice și de paralizare mentală străpung apărările existente.
În plus, prin efectele capabilităților electronice și militare, lumea a intrat în mobilizări ample. Mobilizările de partid, de grup social, naționale sunt deja înghițite de mobilizări pe scară nouă. Trecerea la „politica în format mare”, întrevăzută de Nietzsche, având ca subiecți cele mai mari puteri, care „fac legea”, a prins chip. S-a părăsit lumea kantiană bazată pe „acordurile” dintre state suverane, instituțiile internaționale sunt deja excedate și s-a intrat în lumea „voințelor de putere” ale celor mai puternici. Și încă nici nu intră în calcul riscurile legate de „Inteligența artificială”!
Chiar mai mult, informarea cetățenilor asupra realităților lumii se supraveghează din locuri tot mai puține. S-a trecut la administrarea „relatărilor” și a „adevărului”. Cu aceasta, o nouă fază a istoriei a început. Ea s-a concretizat deocamdată în stimularea urii și părăsirea concepției ce-și asumă unitatea istoriei universale, de care Herder și Hegel au convins generații, în favoarea unei „scindări a lumii” (A. Marga, Scindarea lumii, 2023). Se și cochetează oficial cu selectarea apartenenței la umanitate, încât ființe ca toți ceilalți oameni să nu mai aibă automat beneficiul acesteia.
S-au petrecut, totodată, schimbări lăuntrice societăților. Menționez doar două, care atrag, prin implicație, altele, și afectează pacea.
Prima schimbare ține de prăbușirea în epoca noastră a micului întreprinzător. Cum ne spun istoricii, „paradoxul ordinii internaționale liberale constă în aceea că a făcut accesibilă tehnologia pe scară mare, distrugând în același timp joburi manufacturiere în ceea ce oamenilor le place să numească Heartland. Este ceea ce globalizarea supralicitează în termeni economici” (Niall Ferguson, Goodbye to all that: Is the international order as we know it over?, 2017). Aceasta a antrenat ruinarea clasei mijlocii, pe umerii căreia s-au sprijinit raționalismul, democrația, statul de drept, suveranitatea națională, conștiința unității.
A doua schimbare constă în disoluția individului autonom. Cum ne spun sociologii, proliferează „un tip uman mereu mai puțin preocupat de apărarea propriei autonomii și mai înclinat să accepte forme de gândire mai omologante și limitative ale libertăților personale” (Renzi Giorgetti, Il nuovissimo ordine mondiale, 2022). În acest timp, „societatea se scindează mereu mai mult, devine mai <liberă>, deși pierde orice tip de coeziune și ordine internă, până la a se reduce la o masă informă”. Se tematizează deja „restructurarea omului (ristrutturazione dell’uomo)” și se formează „noul proletariat mondial”. Cei care îl compun nu sunt neapărat săraci, dar rămân „docili față de toate comenzile și impunerile” angajatorilor și apucă orice direcție.
Iar în condițiile descompunerii țesăturii ce lega individualitățile în comunități cultivându-le libertățile și drepturile intangibile, deciziile cruciale se mută înspre conduceri. Administrarea și controalele au câștigat deocamdată în competiția cu libertățile și emanciparea. Mulți dintre noii demnitari ai statelor au căpătat o putere care ar putea să-i facă invidioși pe regi. Chiar și în unele democrații se adună azi în mâini puține putere ce decide destinul celorlalți.
Ca urmare, problema cheie în drumul spre pace este de acum nu doar de a aduce statele la masa tratativelor, cum propunea Kant, nu doar de a avea organizații internaționale, cum propune Habermas, ci și de a aduce la negocieri parteneri valizi. Cel puțin sub dublu aspect valizi: să reprezinte curat cetățenii țării respective și să aibă pregătirea ce-i face receptivi la argumente mai bune. Aducerea la masa negocierilor a reprezentanților legitimați democratic, care nu fură, nu falsifică și nu evită alegerile, capabili să cunoască realitatea, să dea soluții responsabile și să oprească războiul a devenit chestiune de viață. Cu decidenți nepregătiți, avari, obsedați de carieră și de propaganda lor depășită nu se ajunge decât la perpetuarea conflictelor.
Pacea nu mai depinde doar de puterea ajunsă în mâinile conducerilor, ci și de cultura și viziunile acestora. La timpul său, Nietzsche semnala mediocrizarea culturală antrenată de modernitatea târzie. Carlo M. Cipolla a adus în discuție tema „stupidității” ce a intervenit în exercitarea răspunderilor. Mai nou, se acuză extinderea „mediocrației” în viața publică. Mediocrizarea, stupiditatea și mediocrația se regăsesc la decizii. Destui decidenți întrețin ei înșiși, prin lipsa calificării și micimea orizonturilor, crizele și conflictele.
Aș capta însă aici situația sub aspect cognitiv. Adică, observând că „fragmentarismul” – înțelegând prin „fragmentarism” acea opinie potrivit căreia ceea ce este sub priviri este deja adevărul unei situații, chiar și al realității – a inundat mentalitățile. De pildă, unele categorii sociale sunt nemulțumite și vor pe drept o altă politică, dar sunt taxate ca „extremiste”, deși respectă constituția democratică. S-a ieșit dintr-un acord între state și se pretinde cu mânie aproape violentă că ar fi „violare a dreptului internațional”. Se formulează opinii, dar neapărat „cum se cere”, și se crede că ar fi automat cugetare liberă. Expandează trăiri acute, fără analize, considerându-se că ar fi deja „competență”.
Ideea pe care o apăr este că orice fragmentare a abordării realității îndepărtează pacea. Nu va fi pace fără a înțelege lumea actuală luând în seamă noile ei realități, în întregime, dincolo de tentația de a rămâne la cunoștințe fragmentare sau chiar la comodele clișee puse în circulație.
Teza mea este susținută de evidențe în războaiele și conflictele actuale. Ele sunt cvadruple: formarea și formatarea de state nu s-au încheiat; securitatea propriului stat nu este temă desuetă, nici măcar reductibilă; suveranitatea națională nu se lasă bagatelizată, oricare ar fi forțele în joc; cooperarea internațională servește incomparabil mai bine înaintarea libertăților individuale, drepturilor omului și democrației decât antagonizarea țărilor și scindarea de azi a lumii.
Mi-am asumat aceste adevăruri și propun, în tradiția conceperilor sistematice ale păcii, proiectul păcii durabile. Acesta se particularizează prin opțiuni ce se referă la: accepțiunea dreptului internațional; lichidarea urmelor războiului mondial ultim și reglementarea de drept a situației postbelice; reluarea sistemului westfalic; înțelegerea suveranității naționale; o nouă exigență privind aplicarea drepturilor omului. Iată aici o succintă detaliere a fiecăreia.
Nu este pace durabilă fără respectarea dreptului internațional. Carl Schmitt a propus, se știe, ieșirea din dreptul internațional modern, pe care-l socotea sursă de aservire a națiunilor, spre un status quo anterior. Argumentul covârșitor împotrivă este că războaiele mondiale din secolul al XX-lea au însemnat eșuarea acelui status quo și au reclamat, împotriva nedreptăților și crimelor, drept internațional adus la zi.
Dreptul internațional rămâne reperul acțiunii statelor într-o lume tot mai complexă, dar el se cere înțeles la propriu. Azi, însă, acest drept este sufocat de simpla propagandă pentru naivi, de ideologie, de decizii politice. De altfel, cum se poate sesiza la prima privire, vorbăria actuală despre drept internațional prost înțeles este exploatată nu pentru a opri, ci tocmai pentru a continua conflicte.
Se știe bine că reglementările de drept contează dintotdeauna împreună cu condițiile adoptării lor. Nu mai dă rezultate doar invocarea dreptului internațional, cât timp acesta este redus la acorduri, declarații, memorandumuri semnate în anumite circumstanțe. La propriu, dreptul internațional este dreptul tratatelor bazate pe voința legitimă a statelor, generate de istorie, și ratificate. Nici reglementările de drept internațional nu sunt separabile de cerința juridică nu doar a justificării, ci și a legitimării. Iar pe terenul legitimării, din păcate încă puțin examinată, se joacă soarta mai multor valori decât se acceptă!
Privind dreptul internațional în mod profesional, ca drept stabilit în tratate, deci ca mai mult decât acorduri, declarații, memorandumuri, nu se deschide nicio „cutie a Pandorei”, cum clamează un alarmism mereu oportunist. Acesta nu are de obicei o altă rezolvare a conflictelor decât deviza goală „acum nu este momentul”. Replica este nimicitoare: „dar când este momentul?”. În definitiv, și aplicarea acordurilor de orice fel este act de voință. De ce nu intervine un act de voință care să ducă mai la rădăcina conflictelor și la soluții de pace durabilă?
Nu avem nici astăzi reglementarea prin tratate a normalizării în consecința celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, care i-a urmat. Tratatul de la Paris (1947), adesea invocat, este un tratat valoros de încheiere a păcii, cu consecințele ce se știu. Cum observa, însă, un prestigios constituționalist german, după Al Doilea Război Mondial nu s-a dat nimănui vreun mandat de semnare a unui tratat legitim pentru configurarea viitorului în materie de frontiere. Nu mai detaliem faptul că sunt acorduri și memorandumuri pe care parlamente ale semnatarilor nu le-au ratificat vreodată. S-au semnat tratate de încheiere a păcii, acorduri, declarații și memorandumuri, dar prea puțin tratate propriu-zise de consacrare a situației de viitor.
Pe de altă parte, Europa unită, al cărei proiect a fost lansat în era postbelică și aflată, desigur, în curs de evoluție, este și astăzi, conform tratatelor de bază, o uniune de state care răspund, fiecare, de gestiunea înăuntrul frontierelor istorice respective. Se pot discuta și, firește, este util să se discute aspirațiile ce duc în viitor, iar viitorul poate lua un curs sau altul. Dar realitățile sunt cele care sunt, încât de la ele este de plecat.
De aceea, unele țări europene au înscris în tratatele semnate în anii șaptezeci cu alte state, în vederea lichidării tensiunilor și cooperării, articole de recunoaștere a stărilor de lucruri, valabilă însă „până la reglementarea finală de după Al Doilea Război Mondial”. Această reglementare, în urma „războiului mondial” și a „războiului rece” devine cheia securității de care Europa și lumea au nevoie.
În vremuri apropiate de cei de azi, s-a adus o concludentă argumentație în favoarea reactualizării sistemului westfalic, ca o condiție a evoluției ferite de conflicte a relațiilor internaționale (vezi Henri Kissinger, World Order, 2012). Suveranitatea națională rămâne astfel stâlpul ordinii raționale a lumii. Opinia mea este că această suveranitate este realistă dacă include, alături de conotația clasică – inviolabilitatea frontierelor și neamestecul în treburile interne – două noi componente: securitatea vecinului și luarea în considerare a istoriei. Altfel spus, suveranitatea națională a unui stat îl ia în seamă azi pe vecinul care solicită securitate și se extinde inclusiv asupra teritoriilor înstrăinate acelui stat prin încălcarea suveranității, în cursul celui de Al Doilea Război Mondial și al „războiului rece”. Nu este pericol ca această suveranitate să ducă la conflicte, câtă vreme se iau în seamă criteriile istorice, demografice și de securitate de către decidenți calificați și maturi. Acestea pot călăuzi spre ordinea rațională.
De la Kant și Revoluția Franceză încoace, drepturile omului sunt luate drept reper în relațiile internaționale. Împotriva acestei abordări se ridică, în continuare, un argument formulat net de Carl Schmitt: „atunci când un stat își combate adversarul politic în numele umanității, nu este vorba de un război al umanității, ci de un război prin care acel stat caută să ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu folosirea abuzivă a păcii, dreptății, progresului și civilizației spre a le reclama pentru sine și a le nega dușmanului. <<Umanitatea>> este un instrument ideologic deosebit de folosibil” (Der Begriff des Politischen, 1932). Carl Schmitt vedea în folosirea drepturilor omului ca politică în relațiile cu alt stat o „ideologie” ce servește „interese de putere”. Discipolii săi au întărit opinia văzând în ong-uri brațul prelungit al unor puteri externe.
Ori pe ce față se întorc lucrurile, drepturile omului rămân valori fundamentale, indispensabile vieții civilizate. Relativizarea sau anihilarea lor nu este acceptabilă în nicio împrejurare. Trebuie însă ieșit din manipulări care, de altfel, și deservesc aplicarea drepturilor omului. Se știe bine, din lecții ale istoriei, că atunci când o valoare este ruptă de generalitatea ei intrinsecă și instrumentată, trădarea este inevitabilă. Se și observă astăzi că tocmai unii care se bat cu pumnul în piept cu europenitatea și drepturile omului interzic partide, controlează media, încalcă drepturi, refuză sau măsluiesc alegeri și își lovesc concurenții prin instituții de forță ale statului.
Din nefericire, democrația nu este imună la abuzuri și pervertiri. „Provocarea” adâncă astăzi pentru conștiințe este rearticularea libertăților individuale și a drepturilor omului într-o concepție coerentă și adusă la zi, încât să se iasă deopotrivă din disoluția sub un dirijism birocratic și din strivirea sub un neoliberalism cinic. Starea libertăților și drepturilor omului într-un stat se evaluează realist pornind de la opinia societății respective, criteriile de evaluare fiind cele universale la care aceasta a subscris. Desigur, oricine poate evalua pe oricine, dar nimeni nu ajunge departe înainte de a se privi pe sine în oglindă. Integritatea rămâne în orice situație condiție hotărâtoare a adevărului și justiției.(Din volumul A. Marga, Sensul vieții, în curs de publicare)
