Puțină lume își mai aduce aminte de deputatul PNȚCD, George Șerban, care s-a stins tânăr, în timp ce redacta Legea Lustrației. Infarctul său devastator a fost pus pe seama unor mâini criminale.
El a redactat, prezentat și a răspândit în lume Proclamația de la Timișoara.
Dacă soția sa Liana, n-ar fi publicat manuscrisul, și azi s-ar mai fi auzit vocile impostorilor, care se tot revendicau coautori sau co-inițiatori.
Documentul nu a fost doar unul pragmatic al Revoluției Române, ci un prim set de principii pentru trecerea la economia de piață.
Deși nu are în textul său cuvântul “capitalist,” întreaga compoziție gravitează în jurul principiilor și valorilor economiilor libere.
Doar președintele PNL Timiș, Alin Nica, a sesizat zilele trecute esența: “Dacă Proclamația ar fi fost pusă în practică așa cum a fost gândită, perioada dură de tranziție ar fi fost scurtată semnificativ.”
Punctul 8 nu mai are astăzi relevanță, pentru că fii foștilor comuniști și securiști fug ca Dracu’ de tămâie de comunism. Sunt, astăzi, mari promotori ai capitalismului occidental.
Ca o ironie a sorții, bunicii lor au slujit Moscova și structurile de securitate ale Uniunii Sovietice, astăzi, nepoții lor sunt cadre active ale comunității de informații Nord-Atlantice, după principiul: „la vremuri noi, tot noi, neobolșevicii.”
„La Timișoara nu s-a murit, ca activiștii comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul dintre participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne,” se spunea la Punctul 13 al documentului programatic. La
Punctele 4, 9, 11 și 13 sunt încă de actualitate. Anul acesta se desfășoară evenimentul Timișoara – Capitala Culturală a Europei. Principiile unei bune înțelegeri interetnice, prevăzute la Punctul 4, ar putea fi promovate cu acest prilej. Nu există în civilizația occidentală un asemenea corolar de etnii și de credințe, ca în Timișoara. Păcat că se vorbește atât de puțin despre Mitteleuropa, leagănul culturii din centrul Europei.
“Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative” – din punctul 11 reprezintă și azi un deziderat.
Punctele 6 şi 7 sunt o pledoarie contra manipulării, prin cererea publicării de urgenţă, în tiraje de masă, a unei istorii a comunismului. Nici astăzi, Bucureștiul nu are un muzeu al inchiziției comuniste, de tipul Terror Museum din Budapesta.
Foștii securiști scot tomuri întregi de cărți, în care preaslăvesc Securitatea și ciracii săi.
Azi, justiția liberă te pedepsește dacă-l apostrofezi pe vreun tiriplici de securist că e comunist. Cei mai înverșunați verbal contra comunismului sunt copiii foștilor nomenclaturiști. Aceștia au rădăcini puternice în serviciile de informații și organizează mecanismul de putere.
Ca un paradox al luftului istoric de după 11 martie 1990, ziua citirii documentului din Balconul Operei din Timișoara, „părinții lor ne-au asigurat moartea, azi nepoții ne asigură viața,” vorba anticomunistului Doru Braia, cu referire la un securist, ajuns director la o firmă de asigurări.
Să nu credeți că avem undeva vreo statuie a marelui om politic George Șerban! Consemnăm simple aduceri aminte, strict în ziua de 11 martie, a fiecărui an.
„Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. (…) Mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa,” se preciza în punctul 9 al Proclamaţiei de la Timişoara. Nu că e mai actulă ca oricând?
PIB-ul României s-a prăbușit cu 24 %, în doar doi ani de “despotism luminat“ al lui Ion Iliescu. “Avantajele economice oferite populaţiei de regimul Iliescu – Roman au fost vremelnice, iar inflaţia care a urmat a avut nevoie de ani de zile de eforturi pentru a fi stăvilită, exact cum se proorocise în Proclamaţie,“ scria Marius Mioc pe blogul său.
Timișoara voia mai mult decât acțiunile fabricilor neprofitabile, date pe degeaba oamenilor. În plin comunism, orașul era asemănuit oricărui burg occidental. Pe străzi se auzeau o multitudine de limbi. În Ocico-Piatz veneau toți românii să-și cumpere blugi originali și adidași „de la mama lor.”
Am copilărit în casa familiei Bojac, un mare industriaș al Timișoarei interbelice. Bunica dinspre mamă îmi povestea cum a fost alungat din țară, iar fabricile i s-au confiscat. Toate bunele practici și manierele elegante le învățase de la Frau Helga. Cel mai util, dintre toate poruncile sale, mi se pare acela: de a nu te ridica sătul de la masă. ”E nepoliticos să mănânci tot din farfurie,” era zicerea marii burgheze, din vremea micilor, marilor diete capitaliste. N-a exploatat pe nimeni! Doar a educat. Și dacă ceva rămâne în memoria timpului doar bunul simț al ei primordial și tot e ceva.
Poate că nimic nu poate simboliza mai caustic trecerea marelui oraș prin comunismul sordid, decât povestea lui Mircea Baniciu, interpretul care și-a găsit celebritatea pe scena formației timișorene Phoenix.
VOCILE LUMII
Mircea Baniciu
cântăreț
„La restaurantul Lloyd, venea la un moment dat un bătrânel, se plimba printre mese cu niște ziare și lozuri. Avea ochelari de aur, era pieptănat elegant, îmbrăcat însă în niște haine ponosite. Era limpede că nu era cerșetor. De fapt, era fostul proprietar. Se prefăcea că vinde acolo revistele și se plimba printre mese, pentru că viața lui rămăsese acolo,” declara Mircea Baniciu unui reporter de la Adevărul. u-a murit pentru ca activişti comunişti din rânduri trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne.
