Într-o atmosferă în care sunt obsesive armele și folosirea de noi bombe, a discuta despre pace stârnește suspiciuni. Cum s-a și întâmplat deja.
Desigur, amploarea propagandei din ultimii ani nu a fost egalată, ne spun unii istorici, decât de începutul Primului Război Mondial. Lipsa de informare a ajuns să fie din nou exploatată, mulți care se pronunță și-au pierdut capul, destui cugetă doar cum li se cere. Să nu amintim câte falsuri s-au debitat, cât s-au personalizat deciziile și cât de suficient s-au evaluat faptele. Peste toate, cât de ușor se abandonează luciditatea.
S-au petrecut lucruri chiar șocante. Personalități care au semnalat că războiul din Ucraina a plecat de la invitarea Ucrainei și Georgiei să intre în Alianța Nord-Atlantică – în pofida opoziției Germaniei, Franței și, cum spune un demnitar american, a SUA – și au prevenit că strategiile adoptate periclitează pacea lumii au fost stigmatizate. Promotori ai „realismului politic” al școlii de la Chicago, ca John Mearsheimer, și al școlii de la Harvard, precum Steven Walt, creatorul „terapiei de șoc”, Jeffrey Sacks, cel mai profilat filosof de azi, Jürgen Habermas, numeroși americani, germani, francezi, israelieni și alții, au fost puși pe liste negre. Ca și cum cine gândește ar fi dator să tacă!
Azi, la aproape doi ani de conflict armat în Ucraina, se cedează încă unei propagande improvizate, se comercializează intens arme, slăbește infrastructura energetică și economică în Europa, intră în recesiune economii, scade nivelul de trai în numeroase țări. Devine cert că Europa va deconta întreaga aventură.
Cum remarca titularul geopoliticii de la Harvard, sensul istoriei contemporane nu se decide însă în războiul din Ucraina. Stilizarea ideologică care vorbește de „lupta libertății contra autoritarismului” repetă deja cea din anii treizeci-patruzeci, care a alimentat războiul mondial. Oricum, oameni de pe o mare suprafață a lumii plătesc din greu războiul de azi. Care acutizează întrebarea: cine va plăti înarmarea, după ce abia vine plata pentru crimele de pe același teritoriu, din ultimul război mondial, contra evreilor, polonezilor, rușilor și altora, pe care deschiderea arhivelor din diferite țări le fac azi cunoscute?
La rândul meu am reflectat asupra războiului. Am cunoscut Ucraina turistic, apoi din contacte cu universități din Odessa și Kiev și din vizite oficiale ca ministru – copreședinte ale comitetului guvernamental de cooperare între cele două țări. Cu autorități ucrainiene am cooperat. Am fost delegat să vorbesc la lansarea programelor academice ale UE în Ucraina. Dacă Universitatea din Cernăuți s-ar fi reorganizat pe linii de studii – ucrainiană, română, germană, ebraică – conforma tradiției locurilor, proiect pe care l-am elaborat din însărcinarea președinților Emil Constantinescu și Leonid Kuchma, eram cu toții astăzi departe.
Mi-am dat seama de semnificația maidanului de la Kiev, deloc greu de ghicit. Am susținut și susțin oricând mișcări de lărgire a libertăților și drepturilor, pentru indivizi și comunități, dar nu împărtășesc contrafacerea și ura. Mai ales când mulți trăiesc din așa ceva. Geopolitica germană, franceză, americană mi-au fost aici sprijin.
Pe de altă parte, războiul actual readuce în actualitate datele istoriei reale a regiunii. Treptat, devine tot mai clar că se ajunge în fond la soluția pe care, la rândul meu, am dat-o.
La timpul potrivit am spus, inclusiv într-o conferință la Alba Iulia (14 septembrie 2022), că este nevoie de o abordare mai profundă a războiului în scopul păcii durabile. În esență, a fost vorba de patru idei: 1. Conflictul din Ucraina nu se poate încheia decât printr-o înțelegere care să implice Rusia, SUA, Ucraina, Germania, Uniunea Europeană, China. Indiferent de cine „învinge”, nu va fi pace în Europa dacă nu se iau în seamă interesele de securitate ale fiecărei părți. Oricum, europenii vor fi cei care vor achita facturile. 2. Ar trebui trase consecințe și din faptul că Ucraina este în granițe nefirești. După criteriile istorico-demografice, ea are de cedat teritorii vecinilor, în granițele cunoscute – în cazul României, fiind vorba de Bucovina și județele sudice. 3. Nu au suport iluziile, căci, în Ucraina actuală, până la democrație este un drum. 4. România nu are ce căuta în acest conflict. Ea nu ar trebui să înfrunte vreo criză în plus, din cauza conflictului.
Am spus ulterior, replicând trabuceilor și altor trepăduși catapultați la Externe, că repet oricând acele susțineri. Ele corespund adevărului istoric și dreptului internațional, dincolo de propaganda care, poimâine, va fi socotită o regretabilă eroare. Cu atât mai mult cu apare tot mai clar faptul că legitimitatea unor regimuri devine chestionabilă.
Abordările păcii în condițiile războiului actual sunt variate și depind, desigur, de intuiții și de orizonturile dorințelor. Autoritățile Rusiei consideră că păstrarea înțelegerilor Bush-Gorbaciov-Kohl și cooperarea, pe baza comună a drepturilor omului, rămân soluția în Europa. Autoritățile Ucrainei actuale par să nutrească aspirația înfrângerii Rusiei printr-o coaliție și reactivând memoria anilor treizeci. Unii nu se feresc să instrumenteze diferite țări, vizând slăbirea Rusiei, dacă nu cumva chiar partajarea ei, cum sfătuia Zbigniew Brzezinski și insistă Boris Johnson și adepții lor.
Cei mai profilați gânditori avertizează însă asupra pericolului de a se ajunge la punctul fără întoarcere, al războiului nuclear. Împărtășesc părerea că este de gândit nu doar pacea, ci o pace durabilă (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2023) – aceasta fiind ținta veritabilă a celor care vor rezolvări de oameni responsabili, nu conflicte din care să profite.
Recent, s-a pronunțat în chestiunea păcii un grup de autori prestigioși din Germania, avându-i în frunte pe Peter Brandt (istoric), Hajo Funke (profesor, Freie Universität Berlin), Harald Kujat (fost șef al Statului Major al Bundeswehr-ului și fost președinte al Comitetului Militar al NATO), Horst Teltschik (consilierul de politică externă al cancelarului Helmut Kohl, președinte al Conferinței de Securitate de la München). Planul lor de pace (28 august 2023) are premise explicite, pleacă de la principii, ia în seamă datele politice și militare, implică instituții internaționale și culminează cu chestiunea securității europene. Să le redăm pe scurt, în formulările planului însuși.
Premisa planului german este aceea că „și în timpul războiului – și mai ales în timpul acestuia – eforturile constante de a ajunge la o soluție diplomatică nu trebuie să scadă. Acest lucru se aplică la fel de bine și statelor implicate indirect, inclusiv Republicii Federale Germania, care este constrânsă în mod special de imperativul de pace din Constituția sa”. Principiile pe care planul se bazează se pot rezuma astfel: „Apărarea legitimă și urmărirea unei păci juste și durabile nu sunt contradictorii”; „Niciuna dintre părți nu poate câștiga războiul”; „Cu Rusia trebuie negociat”; „Trebuie găsită o cale de ieșire din pericol”; este esențial „să se renunțe la precondiții ale începerii negocierilor”; „documentul de poziționare al Chinei oferă o abordare rezonabilă”.
Planul german consemnează că „Ucraina a rezistat războiului datorită sprijinului occidental amplu”. Dar intensificarea și continuarea războiului mărește efectivul de victime și distrugerea infrastructurii și „sporește dificultățile de a se ajunge la o pace negociată, justă și durabilă, care să asigure și securitatea statelor care sprijină Ucraina”. Există deja posibilitatea escaladării prin ofensivele previzibile ale forțelor ruse spre Odessa. „Forțele ucrainene au încercat să străpungă pozițiile defensive ruse, foarte bine dispuse, și să rupă podul terestru dintre Rusia și Crimeea, pentru a izola forțele ruse de centrul logistic din Crimeea”, dar „pierd un număr mare de soldați și echipament (occidental) în lupte, fără a obține până acum vreun succes de amploare”. Fapt este că „nici măcar livrările de arme occidentale planificate nu pot compensa pierderile enorme de personal militar ucrainean. Rusia, pe de altă parte, nu a desfășurat încă marea masă a trupelor sale active de luptă”. Vor fi pierderi ucrainene în contraofensivă, iar Rusia va securiza teritoriile ocupate pentru a atinge astfel obiectivul „operațiunii militare speciale”.
Alte considerente sunt politice. Planul german de pace în Ucraina atrage atenția că „deciziile nu mai trebuie să fie lăsate doar în sarcina guvernului ucrainean”. Nici Rusia, nici Ucraina nu își vor atinge obiectivele politice din război. „Ucraina nu poate învinge Rusia din punct de vedere militar, chiar și cu sprijinul occidental sub formă de arme și muniții și de instruire a soldaților ucraineni. Nici măcar livrarea de <arme miraculoase>, nu ar putea schimba situația strategică în favoarea Ucrainei. În același timp, însă, crește riscul unei intensificări și mai mari, care să ducă la un conflict militar între NATO și Rusia și la pericolul real al unui război nuclear limitat la continentul european, deși SUA și Rusia doresc să îl evite”.Este astfel în interesul Ucrainei să caute o încetare a focului cât mai curând posibil.
Pe de altă parte, planul german spune că nu există nicio dovadă că scopul politic al „operațiunii militare speciale” ar fi acela de a cuceri și ocupa întreaga Ucraină și că, ulterior, Rusia ar intenționa să atace alte state. Nu există nici semne că Rusia și SUA ar face pregătiri pentru această eventualitate. Din punct de vedere militar, nu se poate exclude, desigur, ca forțele ruse să aibă intenția de a cuceri la vest de Nipru, deoarece nu au distrus încă podurile peste râu, deși ar fi fost în avantajul lor în lupte. Vladimir Putin respinge din capul locului acuzația că ar urmări refacerea Uniunii Sovietice, despre care a spus: „Cine nu duce dorul Uniunii Sovietice nu are inimă, cine o vrea înapoi nu are creier”.
Războiul, continuă autorii, ar fi putut fi evitat. El s-ar fi încheiat la începutul lunii aprilie 2022 dacă s-ar fi continuat negocierile de la Istanbul, brusc întrerupte. Autorii planului german de pace consideră că „acum depinde de statele europene și de Uniunea Europeană, a căror pondere politică globală este în mod constant redusă în și prin război, să își îndrepte toate eforturile spre restabilirea unei păci stabile pe continent și, astfel, să prevină un război european major”.
Planul german de pace cere activarea instituțiilor internaționale în ambele faze: încetarea focului și negocierile.
De încetarea focului țin pași precum: Consiliul de Securitate al ONU stabilește încetarea completă a focului între Rusia și Ucraina și încredințează unui Înalt Comisar responsabilitatea politică pentru punerea în aplicare a calendarului și a programului, precum și a tuturor măsurilor. Părțile încetează ostilitățile la data stabilită. Nu se mai furnizează arme și muniții Ucrainei, Rusia încetează să mai furnizeze arme și muniții forțelor sale din teritoriile ocupate începând cu 24 februarie 2022 și din Crimeea, iar „toate forțele străine neregulamentare, consilierii militari și personalul de informații sunt retrase de pe teritoriul ucrainean”.
Negocierile de pace ar urma să înceapă sub autoritatea ONU, la Geneva. „Ambele părți în conflict își reafirmă hotărârea de a purta negocieri cu intenția fermă de a pune capăt războiului și de a căuta o soluționare pașnică și durabilă a tuturor problemelor în litigiu”. Părțile vor ține seama de scrisorile Rusiei către Statele Unite și NATO din 17 decembrie 2021 și de documentul de poziționare al Ucrainei pentru negocieri din 29 martie 2022, și vor construi soluții pe baza rezultatelor de la Istanbul.
Ca elemente ale Acordului negociat „părțile se vor angaja să revină la principiile securității egale și indivizibile”; să renunțe la amenințarea și la utilizarea forței; să dea dovadă de transparență în planificarea și exercițiile lor militare și de previzibilitate în acțiunile lor militare și politice; acceptă desfășurarea unei forțe de menținere a păcii a ONU pe teritoriul ucrainean într-o zonă cu o lățime de 50 km de la granița cu Rusia, incluzând regiunile Donețk, Lugansk, Zaporijie și Herson; Rusia își retrage forțele armate de pe teritoriul Ucrainei până la frontierele de la 23 februarie 2022; Ucraina își retrage forțele armate dintr-o zonă situată la cel puțin 50 km de frontiera rusă, inclusiv regiunile Lugansk, Donețk, Zaporojie și Herson; „suveranitatea, integritatea teritorială și independența statală ale Ucrainei ar fi asigurate prin garanții corespunzătoare din partea puterilor garante”.
Garanțiile nu s-ar aplica Crimeii și regiunilor menționate, al căror statut se va decide prin negocieri, la nevoie prin referendum, în cadrul căruia populația, înregistrată la 31 dec.2021, decide asupra viitorului statut. Ucraina va încorpora în Constituție drepturile minorităților în conformitate cu standardele europene și le va pune în aplicare, în conformitate cu Minsk II. Reconstrucția infrastructurii ucrainene va fi susținută de donatori.
Planul german încorporează adevărul că, pe termen lung, „numai o ordine de securitate și pace europeană poate garanta securitatea și libertatea Ucrainei, în care Ucraina și Rusia să-și aibă locul”. Această ordine include opțiunea ca „poziția geostrategică a Ucrainei să nu mai joace un rol-cheie în rivalitatea geopolitică dintre Statele Unite și Rusia”. Modalitatea de a ajunge la un asemenea acord este o conferință în formatul OSCE. Tratatul dintre Ucraina și Rusia va intra în vigoare imediat ce ambele părți și cinci state garante îl vor fi semnat, iar „Ucraina își va fi înscris în Constituție statutul de stat neutru, independent și nealiniat (fără a avea ca obiectiv aderarea la NATO)”.
Planul german de paceeste cel mai cuprinzătorși, astfel, cel mai realist dintre propunerile de încheiere a conflictului din Ucraina.Acest plan trece, cu atentă menajare a intereselor părților, dincolo de compromisuri, care se pot succeda, desigur, dar, cum se observă ușor în istorie, nu fac decât să pregătească alte conflicte.
Sunt de părere că cine se preocupă de oprirea războiului are de învățat din istorie. „Pacea eternă”, concepută de Kant, se bazează pe acorduri între state și apelează la rațiune, dar s-a dovedit utopică. Fie și asigurată de instituții internaționale, pacea concepută după două secole de Habermas, este încălcată. Conflictul din Ucraina este probă. Opinez că nu poate fi pace durabilă fără legitimarea democratică a celor care reprezintă statele.
Rămâne actuală, desigur, soluția „păcii durabile” – a „păcii stabile”, cum se spune în planul german. Fac însă trei completări.
Fiind în joc securitatea europeană, prin noua ei arhitectură ar trebui pus capăt tuturor vestigiilor celui de Al Doilea Război Mondial în regiune. Adică, scoțând de pe scenă, prin acorduri, rămășițele acelui război, precum azi zdrențuitul pact Ribbentrop-Molotov. Ar trebui recunoscut că suveranitatea națională este și asupra unor teritorii răpite prin încălcarea ei la un moment dat.
Apoi, dreptul internațional se cuvine eliberat de înțelegere trivială. Spus simplu, dreptul internațional nu se reduce la acorduri semnate, ci stă pe temelia dreptului istoric. De aceea, confuzia între declarații comune, acorduri de la un moment dat și dreptul internațional ar trebui înlăturată. Dreptul internațional rămâne în esență drept istoric consacrat de tratate. Există tratatele, bunăoară, după Primul Război Mondial. Dar tratate de reglare a situațiilor, altele decât cele ale încheierii păcii, lipsesc după Al Doilea Război Mondial. Se poate conveni ca niciun stat să nu recurgă la schimbări ale statu quo-ului cu mijloacele forței, dar o convenție nu reprezintă dreptul internațional dacă nu stă pe temelia dreptului istoric.
În sfârșit, dacă se vrea pace durabilă, atunci securitatea europeană trebuie să fie parte a unui aranjament de securitate internațională. China nu va putea fi indiferentă la aranjamente de securitate din vecinătatea ei. Fapt este că ceea ce se petrece în Răsăritul Europei, în era rachetelor cu diferite raze de acțiune, o privește, de asemenea.
