Principiul este că, în schimbul unei prime anuale, bianuale, trimestriale sau lunare, eşti asigurat la o categorie de evenimente, de la accidente până la deces.
Dacă se termină perioada de cotizare şi eşti în viaţă, banii acumulaţi, la care se adaugă o participare la profit, formează un fond. Acesta se împarte de exemplu în rate lunare, ce se transformă într-un supliment consistent de pensie.
Faptul că la încheierea perioadei de cotizare ai în contul gestionat de asigurător mai mulţi bani decât ai cotizat înseamnă că firma a avut un randament pozitiv în activitatea ei, pentru care ai plătit-o şi cu care, pentru asta, ai încheiat contract.
Fondurile de pensii sunt o varietate foarte largă de fonduri cu acumulare de bani, gestionate privat, de state, de companii etc. Pe timpul cotizării, contribuabilul la fond nu e asigurat.
La ieşirea la pensie, primeşte banii, care îi asigură o pensie suplimentară. Totalul banilor cotizaţi este (şi în acest caz) mai mic decât banii efectiv primiţi de beneficiar, ceea ce înseamnă că firma care a administrat fondul a furnizat un randament pozitiv.
Am insistat pe chestiunea randamentului pentru a fi clar de ce Pilonul I de pensii de stat nu are randament, cum a afirmat dl Mihai Tudose, fost premier. Statul decide ca, din banii strânşi de la cetăţenii activi, să dea pensii după anumite reguli arbitrare celor ce au ajuns la pensie. Unii numesc asta „schemă Ponzi“.
Pentru că în Occident numărul pensionarilor creşte şi cel al contribuabililor la pensiile acestora scade, de regulă bugetele de pensii de stat sunt în deficit, care e acoperit de stat. Unii experţi calculează că la orizontul anilor 2030 – 2040 unele state nu vor mai reuşi să dea pensiile, din cauza măririi deficitelor.
În decursul ultimului secol, sub sarcina crizelor de tot felul, democraţiile liberale occidentale au ajuns treptat la concluzia că trebuie să distribuie presiunea aceasta, împărţind-o cu actorii privaţi. Avantajele sunt multiple.
De exemplu, e puţin probabil că toate firmele private dau faliment simultan. Pensionarii nemţi, austrieci sau francezi care se plimbă vara cu vaporaşul pe Dunăre au contribuit la poliţe de viaţă şi fonduri de pensii cât au fost activi. Dacă statul are probleme bugetare, ei pot rezista financiar.
Acesta a fost şi principiul aflat la baza fondării piloanelor de pensii II (obligatorii) şi III (facultative) în România. Tipic democraţiei liberale de sorginte occidentală, omul nu mai este atât de dependent de stat atunci când apar probleme. Premierul Tăriceanu, în 2007, la fondarea Pilonului II, a fost un politician responsabil, acţionând în vena politicilor occidentale.
Dar aceste fonduri de pensii acumulează sume de bani foarte mari, care în anumite momente devin o tentaţie pentru responsabilii politici ce se trezesc fără bani la buget.
În România, pe ultima capitalizare, Pilonul II ar însemna un volum de circa 8,5 miliarde euro. Cel mai mare fond de pensii din lume, Federal Old-Age and Survivors Insurance Trust Fund din SUA, administrează active în valoare de 2.743 de miliarde de dolari.
Nu cred însă că vreodată vreunui preşedinte american îi va trece prin cap ideea să desfiinţeze acest fond şi să tragă uriaşa sumă de bani la buget, din orice motiv. Care ar fi efectul desfiinţării Pilonului II din România? Generaţia în muncă azi, independentă financiar de stat în prezent, care lucrează la privat, ar deveni, la pensie, profund dependentă de acelaşi stat. Ca şi actuala generaţie de pensionari. O maşină de vot.
Majoritatea pensionarilor de azi nu şi-au făcut nici măcar rudimentara poliţă de viaţă ADAS de pe vremuri (asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru urmaş). Practic, o dizolvare a Pilonului II ar fi un dezastru pentru România de peste 20 – 30 de ani. Ţara ar fi mai săracă, pentru că cetăţenii ei ar fi mai săraci şi mai dependenţi de bugetele de pensii poate atunci sleite.
Asta ne-ar mai lipsi…
