Părintele Schlattner din Roșia, județul Sibiu, e o legendă vie, dar și un exemplu al marii treceri de la Schopenhauer la tălmăcirea mesajelor conservatoare ale pământului căruia îi aparține cu întreaga ființă.
„Când în pădurile şi mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte şi se rosteau rugăciuni latineşti. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reich-ul german“ – cu astfel de vorbe își întâmpină pelerinii.
Albul din părul său e albul împlinirii. În duh și spirit. E replica zăpezilor de altădată.
Din înălțimea celor 85 de ani și postura dreaptă, ascultându-i povețele, n-ai cum să nu fii mândru că ești contemporan cu un mare român.
La fel ca mulți etnici germani, după al doilea război mondial a pierdut totul. Anii de pușcării nu l-au încovoiat. Comuniștii i-au găsit uluitoarea vină de a nu cunoaște păcatul delațiunii. Refuzând să toarne, a îndurat frigul din temnițele comuniste. Goliciunea sufletelor rătăcite l-a împlinit. L-au făcut să se înzdrăvenească. A lucrat la muncile de jos. Ani de zile i s-a refuzat dreptul de a urma cursurile universitare. L-a pasionat hidrologia. În tinerețe citea Schopenhauer. Acum s-a lămurit cu el. În cele din urmă, comuniștii l-au lăsat să termine Teologia. N-ai cum să-ți fie frig avându-l în preajmă. Arde de naționalism. De acel naționalism luminat despre care vorbea Iuliu Maniu.
Cât de maiestuos poate suna cuvântul Patrie în glasul lui Eginald Norbert Schlattner. Cât de mic e vindicativul de pe portativul Facebook care contestă construcția Catedralei!?
Privindu-l și ascultându-l, poți spune că e un suflet sănătos. Vioi. Participativ. Poartă o aură, în contrast cu negura celor care refuză să-și vindece întunericul, halou.
Eu nu l-am cunoscut. Dar i-am citit de departe gândurile. Cartea sa „Dumnezeu m-a vrut aici“ e un elogiu adus națiunii române.
Părintele Schlattner păstorește o biserică medievală, veche de opt secole, doar pentru șase-șapte sași. La slujbele lui vin pelerini. Dar și ortodocși. Și țigani.
Un spirit viu. O ființă plăcută lui Dumnezeu, un mărturisitor al înțelegerii multietnice n-are cum să nu fie ocolit de spiritualitate și de diplomați.
Într-o vreme în care românilor le e rușine că sunt români, părintele l-a întâmpinat, se zice, pe ministrul federal Otto Schily cu îndemnul: „N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni“. Întrebat ce le-a spus delegaților germani de la cel mai înalt nivel, a răspuns simplu că a dorit să le demonstreze că românii sunt europeni prin vocaţie şi ţinută, că această ţară vine din istorie cu „acquis“-ul comunitar însuşit, pe care-l şi depăşeşte la capitolul toleranţă faţă de minorităţi. De la obraz, i-a spus înaltului oaspete că, în Germania, dacă vrea să-și dea o fiică la o școală musulmană nu poate. I-a recomandat să o aducă în România, la Babadag. I-ar mai fi spus, conform surselor, că în România, un loc unic în Europa, abecedarul se tipărește în zece limbi. Nu există un popor mai tolerant decât poporul român. Sunt vorbele unui neamț mândru de patria sa, România.
Când unora le e greu să privească o catedrală, când altora nu le priesc înălțările spirituale, părintele Schlattner amplifică roua îndurării (metafora lui Corneliu Coposu) unui neam cu o tradiție milenară, dar care nu știe să fie mândru de ceea ce este.
La o conferință internațională, ținută undeva în Polonia, le-ar fi spus oficialilor că despre două lucruri n-a auzit în cele trei zile ale lucrărilor: despre Dumnezeu și despre România. Se discuta despre mult invocata identitate națională.
Dacă aș avea puterea, l-aș invita la summit-ul din mai 2019 să le vorbească șefilor de stat și de guvern ai țărilor europene despre cele două lucruri uitate: Dumnezeu și România. Din satul său până în Sibiu sunt câțiva kilometri. Dar ani-lumină depărtare de naționalismul pur, fermecător, în stare să rodească un pământ greu de plămădit.
