Sunt înfăţişate mereu, cu tonuri grave şi apocaliptice, desfăşurările de forţe ale maşinăriilor de propagandă ce defilează prin regimurile totalitare. De la Goebbels, încoace, maşinăria infernală a propagandei este mereu invocată, ajungând un clişeu. În regimurile totalitare, propaganda pare a atinge superlativul artizanal prin recuzita rocambolescă. Basorelieful impresionează.
Important e de evaluat însă şi efectul manipulării prin propagandă. În ce măsură este determinantă această propagandă în menţinerea regimului totalitar? Orice regim totalitar, dincolo de propagandă, se afirmă la început prin coagularea poporului, ruinat de corupţie, împotriva exploatatorilor. Unele dictaturi pot cunoaşte chiar progres economic, ceea ce reprezintă un argument solid în a le conserva puterea.
Dar dincolo de starea economică, precară sau prosperă, ceea ce ţine o dictatură în picioare e sistemul represiv bine pus la punct. Peste toate se aruncă mantia strălucitoare a propagandei. În pofida propagandei, poporul nu poate fi prostit. Nemulţumirea populară e ţinută în frâu de organele de oprimare şi de laşitatea colectivă, nicidecum de propagandă.
Istoria a demonstrat că maşinăria propagandei e ultima care se strică, într-un regim de mână forte. Se prăbuşeşte nivelul de trai, apar fisuri în aparatul politic, trădări, intervenţii ale puterilor din exterior, tuturor acestora le supravieţuieşte, până în ultima clipă de viaţă a regimului, mizanscena propagandei. Aceasta ajunge să reprezinte decorul prăfuit şi pustiu care se prăbuşeşte, ea nefiind determinantă într-o tiranie.
Dictatura se impune prin forţă, se conservă prin violenţă şi sfârşeşte tot în violenţă. Rolul propagandei există şi el, dar este unul secundar. Contrar a ceea ce pare la prima vedere, când desfăşurările megalomanice de forţă, opiul utopiei şi tot ce pune în mişcare aparatul manipulator dau imaginea regimului politic respectiv.
De fapt, oportunismul naşte uriaşa forţă a aparatului, fiind şi la baza aderenţei populare. Cazurile de credinţă naivă sunt cele mai puţine în totalitarism, atât pentru cei care lansează noua credinţă, cât şi pentru cei ce o receptează. Adepții naivi sau idioții utili cerșesc în genunchi dopajul puterii. Idolatrul se dezvăluie umil, îngenunchiat în faţa idolului, pentru a-și acoperi cu mantia acestuia propria penumbră. Se simte astfel şi el puternic. Aparţine şi el laolaltă cu ceilalţi idolatri, unei caste războinice, condusă de cel adorat. În felul acesta prin automistificare dispare sentimentul neputinței si a umilinţei.
Indiferent că e vorba de oportunistul slab de înger care aderă zelos din frica de-a nu fi marginalizat și persecutat sau de cel animat de voința de putere, orice regim totalitar se sprijină pe acest tip uman extrem de eficient cauzei: oportunistul fanatic. Şi-n torţionar sau delator, ca şi-n activist, zace acest tip uman. Cel care preia cu abnegaţie şi exces de zel idealurile implacabilei puteri. Dar dincolo de zelul afişat şi de credinţa ostentativă zace fariseismul. Aidoma bigoţilor ipocriţi care, după ce pupă o icoană, trag cu ochiul la nurii enoriaşelor, şi aceşti habotnici politruci vânează exclusiv beneficiile colaboraţionismului. Oportuniștii devin devotați trup și suflet cauzei care le aduce beneficii, tocmai pentru a-și ascunde oportunismul profitor. Fanatismul e cea mai bună mască a oportunistului, pentru că în spatele aparențelor războinice își poate ascunde obediența față de sistem. Astfel, acesta ajunge cu timpul să pară curat și în ochii săi, nu doar a celorlalți.
De cealaltă parte pot fi nonconformiştii, disidenţii şi eventual categoria discreţilor care trăiesc dedublat, între lumea lor şi cea înconjurătoare, cu scopul de-a supravieţui fizic, dar şi metafizic. De libertate au nevoie cu precădere, oamenii morali, scrupuloşi. Ticăloşii obţin tot ce vor, indiferent de regim. Ajung repede în casta conducătoare, unde se bucură de toate privilegiile. Extaticii religioși ai vreunei utopii politice n-au influențat istoria, au fost folosiți pe post de idioți utili de către oportuniștii fanatici.
Într-o dictatură, propaganda devine o flaşnetă ruginită menită mai degrabă nu să convingă pe cineva, ci să menţină vie, în conştiinţa oamenilor, omniprezenţa şi omnipotenţa aparatului totalitar.
Cea mai bună dovadă că masa nu aderă organic la propagandă este uşurinţa cu care îşi schimbă orientarea, dacă are loc o schimbare de regim.
Cioran, în ”Genealogia fanatismului”, face elogiul oportunistului în istorie. Decât fanatici genocidari, mai bine oportunişti falimentari etic, dar păstrând o brumă de umanitate. Unde se înşală Cioran e când desparte oportunismul de fanatism. Cei mai mulţi dintre fanatici au fost de la început oportunişti, iar unii rămân până la capăt să combine cruzimea sangvină cu calculul ticălos.
Toţi liderii care se erijează în reprezentanţi ai celor mulţi şi năpăstuiţi caută acest lucru doar pentru senzaţia de superioritate pe care şi-o pot permite în faţa mulţimii nevolnice. Cei cu voință de putere se ascund în spatele discursului egalitarist, tocmai pentru a demobiliza voința individuală a celorlalți. Exercitarea puterii asupra maselor e mai tentantă decât fidelitatea faţă de o credinţă sau un ideal.
A fi un luptător oportunist, a căuta doar prada, slăbiciunea, stârvul şiroind. Luptătorul laş, el este marele personaj al istoriei. Toţi marii corifei au fost aşa, dar şi-au creat mereu imaginea de kamikaze vijelioşi.
