Ca să nu rămâie mai prejos față de concubinajul telegenic Rareș Bogdan–PNL, lista PSD la europarlamentare consacră concubinajul Voiculescu–PSD, așezând pe locul 2 pe dna Carmen Avram, mare investigatoare de ecran mic, un fel de Carmen Dumitrescu cu „Reflector“ multi-comandă, pe locul 4 pe prea-cuvioșia sa Chris Terheș, un fel de popa Tatu viu, fost la Plumbuita, acum în variantă transoceanică, și pe locul 6 pe Maria Grapini, poate singura din această linie care-și merită locul.
Se remarcă tipicul pe „famiglii“, folosit și de către PNL, adică defalcarea pe locuri pare-impare, semn că dl Dragnea a avut obligații mari. Se remarcă, de asemenea, debarcarea ultimilor edecari de pe Volga – Ioan Mircea Pașcu și Victor Boștinaru –, semn că generația lui Ion Iliescu nu mai rezistă. Nemaiexistând Iliescu, nu mai există nici Corina Crețu, care, faute de mieux, s-a aruncat în brațele dlui Ponta, lăsând primul loc dnei Plumb, care, la rândul dumneaei, s-a aruncat în brațele dlui Dragnea, chiar și cu riscul de a-i cauza la coloană. Nemaifiind la modă, dna Daciana Sârbu se retrage la un ceai exotic, în spatele Ateneului, și apar alți tineri la modă (care, peste ani, se vor demoda și ei, nu-i vorbă) gen Negrescu, acum reevaluat. (Daddy poate să și ierte, deși, în general, nu credem că uită nimic.) Pe de altă parte, după cum se arată, dra Gabriela Zoană, înfruntând timpul, va rămâne mult timp la modă.
Știind ce tratament ambulatoriu va primi de la Cotroceni când vine vorba de remaniere, dl Dragnea a fost suficient de șiret de a nu accepta candidaturile a mai mult de doi miniștri – Plumb și Intotero. Ultima, căsătorită în viața extra-partid cu un domn italian cu bani, s-a ocupat atât de bine de românii din străinătate încât aproape toți sunt anti-PSD. În același timp, pe post de dna Țapardel a apărut dna Gavriliță, tocmai de la Timișoara, unde este căsătorită cu un domn arab, tot cu bani.
Lampa lui Aladin funcționează. Rămâne de văzut dacă ofertele competenței europarlamentare se ridică la valoarea ofertelor de sponsorizare. La drept vorbind, orice campanie costă. Cu riscul ca, la licitație, să te trezești pe pânză cu tot felul de forme și culori ciudate, în cheie absurdă. Dacă îl adăugăm în pictură și pe doctorul Ciuhodaru, de la Iași, care este el însuși un tezaur (de traseism politic), avem imaginea unei oști oarecum de strânsură, care nu știm dacă va putea să facă echilibristica de rigoare între suveranismul cu risc de alunecare în naționalism al unora și europenismul deșănțat și gongoric al altora – și de la București, și de la Bruxelles. Grea treabă, neicușorule!
Mai grea chiar decât mutarea ambasadei la Ierusalim. Care mutare deocamdată nu există, fiind doar o petardă. Nu degeaba premierul una a spus în fața unui forum al societății civile, la Washington, și alta la televizor, când a pretins că a emis o părere personală (??!!). Toată lumea – analiști, politicieni, băgători de seamă – s-a grăbit să sară în lac. Or, dl Dragnea, sprijinindu-se de toiagul lui de esență tare pe nume Codrin, după ce a cerut o discuție în CSAT, a punctat că ultima decizie este a dlui Iohannis. Chiar l-a somat să dea un răspuns, oricare. Apare astfel ceea ce poate fi, de fapt, scopul primordial al revigorării temei: capcană pentru președinte.
Acțiunea „Ambasada“ împușcă mai mulți iepuri dintr-un foc, din perspectiva PSD: pe de-o parte, ne împrietenește, la nivel declarativ, cu Bibi și Donald, dar, pe de alta, în subsidiar, are scopul de a-l decredibiliza pe președinte în ochii acelorași. Practic, prin creșterea presiunii, dna Dăncilă îl arată cu degetul: iată cine nu e de acord cu mutarea ambasadei! Președintele ar putea îndulci situația prin numirea urgentă a unui ambasador. De ce întârzie? Să fie oaste de strânsură și la Cotroceni? Este de mirare, de exemplu, că dl Bogdan Aurescu – un fel de Leonard Orban 2, care schimbă, fără angoase existențiale, stăpân după stâpân (ministru de Externe al lui Ponta, apoi consilier prezidențial al adversarului lui Ponta) – nu reușește să-l convingă pe președinte de importanța strategică, simbolistică etc., a numirii unui ambasador în Israel. Chestiunea pare mai mult de politică internă decât de politică externă. Întrebarea de principiu este: când vom opri tradiția feudală de a ne externa conflictele interne?
Apropo de conflicte interne, problema de fond a PSD-ului, inclusiv sau mai ales din perspectivă electorală, rămâne schisma Dragnea-Firea, care minează unitatea tradițional-monolitică a partidului. Deja plecarea lui Ponta a produs și va produce daune. Prin alienarea a circa 7-9 procente, Ponta diminuează poate fatal orice șansă a lui Dragnea la prezidențiale. (Ele se pot regăsi însă, în faza finală, la Tăriceanu.) Revenirea dnei Firea ar cataliza electoratul partidului și poate chiar pe alții – nehotărâți.
Există în partid oameni care ar putea să contribuie la reînnodarea comunicării dintre cei doi – de exemplu, dna profesor Daniela Raiciu, vicepreședinta de la Sectorul 2, care s-a remarcat ca un moderator eficient al ședințelor de viespar ale Consiliului General al Capitalei, organismul funcționând bine în diversitatea lui. Pe alt plan, metafizic, nu e exclus ca depășirea momentelor aproape simultane în care amândoi liderii au probleme de sănătate – când omul se confruntă mai abitir cu el însuși decât în alte ocazii – să fie de natură a netezi drumul către o reconciliere. În orice conflict dâmbovițean trebuie plecat de la o premisă imuabilă: în România n-au existat niciodată suficient de multe teci pentru atât de multe săbii.
Butada se aplică peste tot, în afară de PMP, unde nu există decât o sabie, e-adevărat cam teșmenită, cea a dlui Băsescu. Restul listei e chiar oaste de strânsură. Partidul oricum a fost inventat pentru salvarea politică a fostului marinar – să aibă și omul o timonă cât de mică de întors și de sucit, de la iahtul prezidențial la catamaranul cu nuferi de Snagov. Circul pe care l-a făcut cu așa-zisa părăsire la bătrânețe a domiciliului conjugal nu miră pe nimeni, fiind specialitatea casei. Mai curând, motivul întârzierii a fost spaima de a nu atinge pragul de 5 la sută și de a se face astfel de râs. Dar și aici și-a luat măsuri de prevedere. S-a retras de mult timp, formal, din fruntea partidului, derobându-se de răspundere. A și avertizat, deunăzi, că fiecare își asumă rezultatele scrutinului. Deci, în caz de eșec, Tomac – out.
Așadar, din nou alegeri pentru bătrânul șolticar care mai joacă, încă o dată, la cacealma. Dacă ține, bine. Dacă nu, intră în PNL și ne trezim cu el în Parlamentul din 2020. Nu e nebun ăla care cere, e nebun ăla care dă. Se pune întrebarea: după întemnițarea dușmanilor ca pe timpul lui vodă Caragea, după patronajul statului mafiot în stilul haitian al lui Papa Doc, după tăierea pensiilor și salariilor ca în timp de război, după harponarea în toate felurile a unei țări epuizate de dezbinare – toate acestea întâmplate nu în secolul lui Pazvante Chioru, ci doar în urmă cu 6-8 ani –, câți amnezo-băsiști mai sunt totuși în România? Vom afla pe 26 mai.
Până atunci, campania debutează în forță. Din ciclul „Comici vestiți ai ecranului“, semnalăm prezența la Milano a maeștrilor de operetă Rareș și Oreste, un cuplu de poveste. În stilul lui exaltat, când pare că vorbește gura fără el, number one și-a dat din nou în petec, instigându-i pe românii prezenți la întâlnire nici mai mult, nici mai puțin decât să-și șantajeze – prin telefon sau prin viu grai, când or ajunge în țară, de exemplu, de Paști – aparținătorii (părinți, frați, rude), folosind pârghiile torturii psihice cum că nu vor mai primi bani din străinătate și nu-i vor mai vedea pe cei dragi dacă nu votează într-un anumit fel.
Ca și când cei din țară ar fi retardați mintal și n-ar ști să judece cu capul lor. Un îndemn absolut prostesc, o gafă de un diletantism imens, dezvăluind însă o strategie de campanie murdară (cu care – desigur – nici Cotroceniul, nici PNL-ul nu pot fi de acord): anexarea fără scrupule și transformarea comunităților de români din străinătate în masă de manevră capabilă să determine rezultatul alegerilor. Situația are ceva lugubru, de experiment Pitești, când unii deținuți erau forțați să-i „convingă“ prin tortură pe ceilalți deținuți să mărturisească ceea ce și ei mărturisiseră mai înainte, sub tortura aplicată de diriguitorii închisorii. Ai închisorii imense, a popoarelor, care a fost comunismul.
A prelua din panoplia degradantă a celor care propovăduiau impunerea fericirii utopice prin teroare este la fel de degradant, astăzi, pentru achizitorii acelorași mijloace, care propovăduiesc, fornăind pe nări, fericirea și salvarea României. Rămâne de văzut în ce măsură românii din străinătate (dar și cei din țară) mai acceptă – după experiențele ratate din anii trecuți – să fie tratați din nou ca o oaste de strânsură…
