Cel care reflectează asupra lumii moderne – care ne înconjoară azi cu produsele și valorile ei – și se întoarce în urmă, pe firul istoriei, ajunge la Hegel. Entuziasmat de devizele Revoluției Franceze, dar distanțat de la început de excesele acesteia, Hegel a făcut din modernitate obiect al culturii înalte, chiar problema ei principală.
De la celebrul gânditor ne vine până azi tradiția impunătoare a reunirii prestațiilor umanității sub o vedere cuprinzătoare. El considera că lumea modernă se întemeiază pe ceea ce oamenii decid nestingheriți, pe „principiul subiectivităţii”, cum spune, pe care îl și echivalează cu „libertatea” şi-l traduce cu recunoaşterea dreptului la exprimare și acțiune pentru fiecare individ. Afirmat de Reformă, Iluminism și Revoluţia Franceză – cu corelatele ei: asigurarea drepturilor cetăţeneşti şi Codul lui Napoleon – „principiul subiectivităţii” se obiectivează, potrivit lui Hegel, în „ştiinţa modernă” (care „desfarmecă” natura din momentul în care oamenii văd în ea un sistem de legi cauzale ce pot fi folosite în beneficiul lor), în morală (care se întemeiază pe recunoaşterea autonomiei indivizilor şi pe cerinţa ca fiecare să pună binele personal în acord cu binele altora) și în „arta modernă” (controlată de „interioritate”).
Odată cu modernitatea, oamenii și-au luat „baza normativă” a vieții în societate din „subiectivitatea” proprie. Dar Hegel a observat că „principiul subiectivităţii”, care face din modernitate organizarea superioară a istoriei, poate „susţine” societatea modernă, dar nu o poate „stabiliza”. Atunci când această bază este fisurată, societatea modernă intră în crize. Modernitatea a creat o societate nouă și a făcut un crucial pas înainte, dar a rămas disponibilă la „crize”.
Ca antidot la alunecarea în crize, Hegel a conceput acordul rațional, format în comunicarea dintre indivizi. Trei prestații, „munca, familia și limba” în limbajul său, Hegel le considera necesare și suficiente pentru a descrie situații istorice. El vorbea de „spiritul viu (lebendige Geist)” ca mediu în care oamenii ajung la înțelegere instituționalizată într-o comunitate în care fiecare se ştie unit cu alt om, dar rămâne el însuşi. Hegel a modelat primul, în profunzime, o astfel de relație între om și om.
Asimilând însă economia politică a timpului, Hegel și-a dat seama de importanţa hotărâtoare a ceea antecesorii săi englezi și francezi numeau „societatea civilă”, ca realitate distinctă de stat, care asigură producerea și circulaţia bunurilor, bazată pe drept privat individualizat. „Societatea civilă” Hegel o consideră justificat un enorm pas înainte.
Dar Hegel nu a ezitat să arate cu degetul destrămarea valorilor în „societatea civilă” – o „moralitate pierdută”, cum spune el – ca efect al concurenței devenite scop în sine, sub care „onoarea” și virtuțile scad. Convingerea lui era însă că acestea nu sunt definitiv pierdute.
După Hegel, atât „premodernitatea”, cât și ”modernitatea” sunt „lacunare”. Prima acceptă norme impuse din afara subiecților. A doua ajunge să nu ia în seamă dependența normelor de subiecți și, în situații de criză, tinde să le impună voințelor, la rândul ei, cu orice mijloc. Nici modernitatea nu este scutită de abuzuri. În acest punct, Hegel a observat în lumea modernă „înstrăinarea (Entäusserung)” – acea relație între oameni și rezultatele activității lor în care acestea ajung să-i controleze și să-i transforme din subiecți, în simple obiecte de manipulat.
Hegel a făcut din „înstrăinare” nucleul unei abordări originale concentrate asupra relației dintre „norme”, „atitudini normative” și activitățile subiecților. El știa că dacă se deteriorează relația care a dus la societatea modernă, în care indivizii sunt liberi în opinii și acțiuni, în cadrul recunoașterii lor reciproce, atunci începe „postmodernitatea”.
Oricât de uimitor pare, ne mișcăm și astăzi într-un univers ideatic hegelian. Temele libertății individuale, comunității, subiectivității, înstrăinării, puterii, legitimării, randamentului, care nu au contenit să se amplifice în filosofia ulterioară, s-au originat în acel univers. De la Hegel au plecat Comte, Kierkegaard, Marx, Nietzsche, Max Weber. Ulterior, reflecția a urcat la cercetarea limbajului sub aspectul semnificației, adevărului, înțelegerii, dar Peirce, Frege, Wittgenstein, Quine, Sellars, Putnam, Rorty, Habermas au fost posibili, la rândul lor, pe acest curs.
Se poate spune că sunt astăzi în viața modernității concepte și constelații intelectuale noi. Nu este o lume săracă în schimbări. Dar prea puține înnoiri sunt universuri conceptuale ce fac față situației de fapt. Hegel îl asigură, în continuare, pe unul dintre ele.
Dincoace de clișeele despre el – datorate unor spiritualiști sau materialist-dialectici și detractorilor săi pozitiviști – este de fundamentală importanță faptul că, la Hegel, conștiința oamenilor este cea care dă formă existenței lor, iar formele includ raportarea oamenilor la ei înșiși și, prin acest intermediu, la lumea din jur. Mai mult, la Hegel au contat nu numai faptele, ci și modalitățile (real, posibil, necesar) existenței. Acestea nu au mai rămas doar în atenția cunoscătorilor logicii (asertoric, de posibilitate, apodictic), ci au fost identificate în realitatea creată de oameni. Ele condiționează relevanța conceptelor.
În zilele noastre, se răspândește convingerea că societățile moderne se degradează. Nu întâlnești persoană lucidă care să nu se arate îngrijorată de ceea ce proliferează în jur: egoism ce se revendică din libertate, încălcarea de reguli, democrație redusă la alegeri oricum, caractere de gumă, minți fără răspundere, criza integrității și demnității. Devine caracteristică cecitatea în privința prezentului și viitorului: nu se mai scrie istoria pe bază de arhive, ci se încropește propagandistic, în vreme ce viitorul este ignorat sau colonizat de teamă. Iar recursul la o singură sursă de informare pune capac: oportunismul a luat-o pe toboganul aberațiilor la scară necunoscută înainte.
Din anii optzeci încoace, s-au discutat diagnoze deloc flatante ale societăților din modernitatea târzie. Bunăoară, cinismul sau tratarea cuiva nu ca om, ci ca funcție (Sloterdijk), minciuna devenită „a doua natură” a multor oameni (George Șerban) și organizată ca ideologie (Reinhardt), ignorarea soartei altuia s-au reunit într-o degradare mai adâncă – care este cea a noii scindări ideologice a societăților și națiunilor. Cetățeanul este împins la denigrarea altuia, selecția naturală și lupta pe șleau ocupă spațiul public.
Dar, oricât sunt de răspândite, acestea nu sunt totul. Cinismul, minciuna, ura, scindarea nu epuizează realitatea. A rămas vie o năzuință la normalitate, iar conștiințe capabile să dea seama de întreaga realitate intervin pe scenă. Oricum, Hegel este confirmat și aici din plin: spiritul nu se stinge, ci este continuu viu, iar înnoirea vederilor are loc.
Doar în ultimii ani au văzut lumina tiparului cel puțin trei capodopere care au propus perspective profunde. Cu Schwarze Hefte (2014-2021), Heidegger a relansat tema asumării ființei umane marcate de „finitudine”, fie și în pofida constelațiilor rămase de forță ale erei postbelice. Cu Auch eine Geschichte der Philosophie (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2019), Habermas a argumentat pentru punerea în legătură a „cunoștinței” și „credinței” pe fondul „comunicării” neîmpiedicate de asimetria șanselor la exprimare publică. Cu A Spirit of Trust. A Reading of Hegels Phenomenology (Harvard University Press, 2019), Brandom avertizează că azi, când viața oamenilor este dependentă de conceptualizări, ar fi cazul unei înțelegeri mai profunde a ființei umane. Este nevoie de cultivarea nu a agitației corozive, ci mai ales a unei „amintiri (Erinnerung)” a devenirii istorice, mai exact, a unei normativități ce stârnește „încredere”și alimentează înțelegerea celuilalt.
Am comentat primele două capodopere în monografieri ale autorilor – Heidegger (Creator, Brașov, 2021) și Filosofia lui Habermas (Editura Academiei Române, București, 2022). Mă opresc aici succint doar asupra celei de a treia.
La rândul său, Robert B. Brandom și-a dat seama că în viața de astăzi domină optici înguste. De aceea, cum mărturisește deja în scrierea sa majoră (Making It Explicit. Reasoning, Representing, and Discursiven Commitments, 1994), este cazul reluării abordării hegeliene. Mai exact, Hegel ne oferă și azi instrumente care permit înnoirea vocabularului, în raport cu ceea ce se petrece, și rezolvări (Im Geiste des Vertrauens. Eine Lektüre der Phaenomenologie des Geistes, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021). Cartea Fenomenologia spiritului, continuă filosoful american, expune o schimbare gigantică în istorie și ne cere, ca cititori, să conștientizăm că suntem rezultatul unei revoluții fără seamăn în istorie a instituțiilor și să lămurim ceea ce a urmat.
Hotărâtor la Hegel a fost interesul său pentru „normele” ce încadrează viața oamenilor. Hegel a și ajuns treptat la un concept nou al ființării umane: omul este „ființă vie (Lebewesen)” ce poate să se schimbe în sine în măsura în care își schimbă „ființarea pentru sine” (p.377), iar aceasta este structurată de „normele” din societate. Cu „normele” începe la Hegel domeniul „conștiinței de sine (Selbstbewusstsein)”, care este hotărâtor. Iar, odată cu „conștiința de sine”, se constituite „comunitatea (Gemeinschaft)”, în care se decide oarecum soarta fiecărui individ. Cheia întregii istorii este atitudinea de „recunoaștere (Anerkennung)” a oamenilor între ei ca ființe cu echipare și nevoi similare, cu libertăți și drepturi inalienabile.„Conștiința de sine” este asumarea de către individ a statusului rezultat din „recunoaștere”.
Hegel consideră că libertatea se realizează doar în cadrul „normelor” din societate, iar pe acestea le privește ca ceva instituit de „atitudini”. „Această reuniune a normativității, conștiinței de sine și libertății este inima vie a idealismului german – ceea ce Heidegger a gândit când a vorbit de <demnitatea și măreția spirituală a idealismului german>” (p.423). Lui Hegel „modelul recunoașterii” îi devine specific.
Acest pas profund original îl pune pe Hegel într-o poziție în același timp critică față de modernitate. „Critica lui Hegel a modernității are forma unei diagnoze în care se opune hipersubiectivității unilaterale acea hiperobiectivitate unilaterală a reprezentărilor tradiționale ale normativității” (p. 473). Critica acesteia din urmă însuflețește de fapt piesa teoretică de referință istorică universală, care este tratarea „relației stăpânului și slugii” (p. 484), în care Hegel își concentrează viziunea, dar și critica în diferitele ei direcții.
Simpla revendicare a „autonomiei (Selbsständigkeit)” individului Hegel o socotește nerealistă în condițiile modernității. Dar și continua luare a „puterii (Macht)” drept „autoritate (Autorität)” indiscutabilă, față de care omului îi mai rămâne doar supunerea orbească, el o respinge energic (p.519). În viziunea sa, autoritatea fără răspundere nu are justificare și coerență și, la drept vorbind, nu are cum dura. Ea se cere abordată critic, cu mijloacele „rațiunii (Vernunft)”, al cărui câmp se și deschide din momentul în care omenii învață din „dimensiunea relației de recunoaștere” (p.52). Hegel ne spune că acest câmp este de privit ca „raționalitate care aduce aminte (errinernde Rationalität)”, căci amintirea istoriei este oarecum parte a noastră ca oameni emancipați ai societății și culturii moderne.
Trepta cea mai înaltă atinsă de conștiință este „spiritul (Geist)”. Acesta este compus din „cunoaștere (Erkennen)”, „normativitate” și „structurile sociale de recunoaștere a individualității conștiente de sine”, ca și din desfășurări în timp ale acestei constelații (p. 53). Istoria acestora, luate împreună, este reunită de fapt de Hegel sub conceptul de „spirit (Geist)”. „Trecerea la modernitate, în acest sens, constă nu doar dintr-un proces intelectual, nu doar în iluminism sau în revoluția științifică. Hegel a fost primul care a dat seama de aceste progrese teoretice în formele lor economice, politice și sociale, ca o unitate” (p. 728). Hegel propunea o istorie cuprinzătoare, reconstruită rațional ca temelie a înțelegerii lumii.
Înaintarea în istorie culminează cu treapta spiritului conștient de sine. Acesta își are punctul de plecare în „atitudine (Haltung)” și continuă cu „atitudinea de recunoaștere”, cu ivirea unei anumite „forme de comunitate (Gemeinschaft)”, care angajează „judecăți” și „acțiuni” și, în cele din urmă, instituie o „comunitate a recunoașterii nobil curajoasă (edelmütige)” (p. 921). Ceea ce face o atitudine „nobil curajoasă” este, înainte de orice, „încrederea (Vertrauen)” în sine și în valorile modernității, Pe acest curs, se petrece „amintirea (Erinnerung)” a ceea ce a fost, pentru a trece apoi la acea înțelegere a lucrurilor ce rezultă din cunoașterea istoriei, care include „iertarea (Verzeiung)”. Pe aceasta din urmă, Hegel o echivalează cu „concilierea (Versöhnung)” (p. 923) și o consideră orizontul evoluției.
Hegel ne cere astfel să luăm faptele cum sunt, dar și să înțelegem corect conceptele și teoriile, opiniile și convingerile și să devenim conștienți că suntem rezultatul unei revoluții eliberatoare fără seamăn a instituțiilor și a conștiinței umane, care a fost modernitatea. Ne cere, cu aceasta, și să redăm responsabil istoria ce a urmat.
Hegel ne pretinde ca, mai presus de orice, să devenim oameni mai buni – adică mai dispuși la a ne recunoaște semenii ca fiind egalii noștri, cu experiențe proprii, și la a conlucra cu ei în scopul binelui public. Altfel spus, să nu cedăm pornirilor rudimentare dintr-o lume debusolată, ce-și închipuie în van că ar fi definitivă, și să nu luăm vocile incapabile de amintire, încredere și reconciliere mai mult decât indicii ale degradării.
Departe de a rămâne la concepte, Hegel s-a bătut pentru convingerile sale. Biografii de ultimă oră ne spun, de pildă, că atunci când Metternich voia să reorganizeze Europa diminuând ponderea Reformei, Hegel s-a opus arătând contribuția acesteia la modernitate. Repudiind orice conformism, el a păstrat legături cu Lazare Carnot, pedepsit, ca adversar al Bourbonilor și ultim ministru de interne al lui Napoleon, cu surghiunul la Magdeburg. Hegel a fructificat atmosfera creată de congresul european (Aachen,1818), convocat de țarul Alexandru I, prin documentul ministrului său Alexandru Sturza, avocat deja cunoscut al ortodoxiei, în care se blama ducerea mai departe a „sicriului imperiului roman” și se viza reglementarea libertății de opinie, spre a evita terorismul. Când studenți de-ai săi au fost arestați pentru adeziunea la libertățile și drepturile fundamentale, Hegel a intervenit în favoarea lor. Luând inflexibil partea adevărului, el a riscat anchetarea, ca unul care ar ceda narativului rival. Peste toate, Hegel a dispus de o cultură completă la nivelul timpului, capabilă să proiecteze acest timp în istorie și să dea o viziune cuprinzătoare. În scenariul acesteia, oamenilor deveniți mai buni li se încredințează rolurile principale.
