Cât ar părea de ciudat, mai există oameni care cred că tot socialismul este soluția ieșirii din nesfârșitul impas carpato-danubian. Dacă pentru cei sub 30 de ani s-ar găsi scuza necunoașterii directe, pentru cei peste 40, care au trăit pe pielea lor societatea socialistă multilateral prăvălită, nu există scuză, iar vârsta devine o circumstanță agravantă.
Leitmotivul era mai bine înainte bântuie abulic, dar frecvent, pe fondul nemulțumirii generale. „Toată lumea avea un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului.” Cât despre „exclusivitatea” conservelor de la Alimentara (care și astea dispăruseră de pe rafturi), „las’ că n-a murit nimeni de foame!” Nemulțumirea față de prezent este perfect îndreptățită, dar apelul la iadul ante-decembrist ca mod de salvare din marasmul actual seamănă cu apelul fostului pușcăriaș de a fi reintrodus în celulă, unde are asigurat un pat de fier și un blid de mâncare. Unii – ajunși poate la disperare sau alții, cu totul diferiți, care și-au pierdut, după ’90, privilegiile – cred chiar că înlăturarea lui Ceaușescu a fost o greșeală.
Pentru toți nostalgicii, falimentul economic al sistemului (care, pe fond, i-a și cauzat prăbușirea, întâi în URSS), tradus în imensa penurie de alimente şi medicamente şi în cozile interminabile la gheare de pui, n-a existat. Caloriferele reci din timpul iernii și bezna de pe străzi şi din casele oamenilor n-au existat. Niciuna dintre caznele vieţii de zi cu zi în regim socialist n-a existat. Încercările de traversare a graniţei spre Iugoslavia sau Turcia, soldate cu morţi, răniţi, arestări şi condamnări, n-au existat. Femeile care erau lăsate să moară pe masa de operație, sub ochiul vigilent al Securității și Procuraturii, în urma avorturilor clandestine, n-au existat. Țăranii uciși la colectivizare n-au existat. Pe bună dreptate, acei ce uită istoria sunt condamnați s-o repete. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-i lăsăm să ne bage pe toți, din nou, în coșmar.
Se pune întrebarea dacă nu cumva exact acest mod amnezic de gândire, acest Alzheimer colectivizat, este, de fapt, principalul responsabil pentru varza de Bruxelles în care ne scăldăm astăzi. Ne amintim, en passant, cât de copleșitor a votat poporul cu Iliescu acum exact 30 de ani și cum i-a refuzat pe Rațiu sau pe Câmpeanu, deoarece „nu mâncaseră salam cu soia”. Din acel vot, se vede clar că nu libertatea lipsea sclavilor comunizați (ei obișnuindu-se atât de mult cu căpăstrul comunist, încât nu mai simțeau nevoia să și-l scoată), ci salamul fără soia le lipsea, asta îi durea pe ei, salamul, pe care Iliescu li l-a dat fără probleme – odată cu invitarea minerilor să ia la poceală societatea civilă, cu hăituirea Regelui și cu păstrarea republicii bolșevice, reciclate. Plecată prost a doua oară, după ce plecase obligat-suicidar prima oară, cu guvernul Petru Groza din ’45, România nu avea cum să ajungă bine.
Și nici n-a ajuns. Lucrurile, în esență, nu s-au schimbat prea mult. Despre aceleași marote e vorba și acum – tot despre populism opiaceu, tot despre autoritarism (de un alt tip) și tot despre salam. Între Florin Salam și salamul salam se plasează mizera metafizică a zonei. Comunismul nu mai există – ideologia și instituțiile specifice fiind formal desființate -, dar este folosit în continuare ca diversiune, ca vinovat de serviciu, cu scopul de a abate mânia generală de la transpartinica stare jalnică a administrației, a Statului în relație cu cetățenii lui, materializată în continuul show mediatic practicat în dauna îndeplinirii cinstite, dedicate, a datoriei de serviciu plus comportament, mentalitate, habitus de tipar securisto-clientelar, de asemenea transpartinic. De unde se vede că eliberarea de virusul remanent, inițial comunistoid, dar mutant de la etapă la etapă (acum de fațadă, de spoială UE), este la fel de imposibilă pe cât a fost traiul sub cacealmaua ante-decembristă.
Nu se va putea scăpa decât prin dispariția biologică nu a uneia, nu a două, ci a trei generații post-decembriste. Să nu uităm că Moise și-a plimbat poporul prin deșert 40 de ani, tocmai ca să moară toți cei născuți în sclavie. Legea Lustrației nu ar fi ținut 40, ci doar 5 sau poate 10 ani. Ar fi fost suficient ca „gările” să fie ocupate de oameni noi, proaspeți, din afara sistemei – să înceapă să se împiciorogheze un nou popor român. Să înceapă să se vindece fibra existențială a poporului, stricată, călcată în picioare timp de 45 de ani. Perspectivă înfricoșătoare, pe care Iliescu și sistema reorientată n-au nimerit mai repede să o îngroape, ferindu-se de ea ca dracu’ de tămâie.
Ca să vină acum urmașii lui Iliescu să umfle iar gogoașa socialistă este ridicol. Dar tot ridicol este ca același popor care l-a votat pe Iliescu să vină acum să ne învețe cum e cu lupta anti-comunistă. Iorga spunea că blestemul acestei țări se numește Bizanț după Bizanț. Parafrazându-l, am putea spune că blestemul actualizat se numește anti-comunism după anti-comunism. Să te ferească Dumnezeu de fanatismul prostului care reinventează roata și al deșteptului care – dedulcit la zaharicale – produce diabet pe burta goală tot a proștilor!
Așadar, primul lucru pe care ar trebui să-l afle partizanii socialismului după ureche este că marasmul în care ne zbatem de 30 de ani pe aceste meleaguri nu este cauzat de sistemul democratic, instaurat, cum spuneam, mai mult enunțiativ (fiind într-o continuată stare de disfuncționalitate, cu derogare interesată de la UE – capitalism de cumetrie timid, deci vulnerabil, precară economie de piață etc.), ci este cauzat chiar de poporul însuși care locuiește aceste meleaguri și care nu e în stare să aleagă decidenții politici potriviți pentru a gestiona și a pune lucrurile în practică așa cum trebuie. Iar explicația acestei incapacități funciare constă în aceea că nici el – poporul – nu este mai bun decât ei – decidenții. Sau, altfel spus, nu există decidenți mai buni decât poporul din care provin. Sau încă – fiecare popor își are conducătorii pe care îi merită.
Dar dacă prin absurd, decidenții ar fi mai buni decât poporul din care provin și ar vrea, într-adevăr, să schimbe lucrurile, tot n-ar putea. N-ar putea întrucât – la drept vorbind – poporul nu poate să suporte o reformă a funcționării societății, nu are capacitatea de a se supune acestui proces. Poporul preferă să se refugieze în trecut, arătându-și impotența din prezent. Preferă să cadă în continuare victimă tuturor dezinformărilor și diversiunilor posibile (gen manifestațiile de ambele culori din Piața Victoriei) decât să învețe din propriile greșeli comise în trecut (vezi Iliescu, ales de trei ori, Petrov, ales de două ori etc.). Haosul de astăzi nu este cauzat de lipsa socialismului, și nici de injustețea capitalismului, ci de eterna paradigmă intrată în ADN noi ne facem că muncim, voi vă faceți că ne plătiți, cu sfeteriseala aferentă, înălțată la rang de cleptocrație.
Derobându-se de comunism (al cărui stadiu inițial, potrivit lui Marx, este chiar socialismul) ca de o rudă săracă, noii socialistofili visează o imposibilă struțo-cămilă: economie socialistă pe fond de viață democratică. Adică mijloace de producție naționalizate, economie centralizată, Consiliul de Stat al Planificării, piață subvenționată, dar fără partea represivă, fără circulație duminica par-impar, fără TVR de la 20 la 22, și, în general, fără nicio restricție de mișcare și de consum. Numai că această caricatură de sistem – pe care unii teoreticieni îl numesc socialism democratic – unu, că nu există nicăieri în lume, și, al doilea, nici nu poate exista. Fiecare dintre caracteristicile socialismului – dacă ar fi sistem de producție majoritar – pe lângă că ar duce la faliment, ar intra în contradicție, într-un fel sau altul, cu o valoare sau cu un precept al cadrului democrației. Wilhelm Robke, unul dintre părinții miracolului german post-belic, a spus-o în alți termeni: „Socialismul nu este o utopie, este o tragedie.”
Pe de altă parte, nu toți socialiștii, sau mai bine zis, foarte puțini vor naționalizare, planificare, economie centralizată etc. Majoritatea au înțeles că rolul lor pe eșichier – necesar, de la care nimeni n-ar trebui să se gândească să-i îndepărteze – nu este de a desființa capitalismul, ci de a milita pentru o împărțire mai echitabilă a fructelor lui. Dar în acest caz, nu mai vorbim de socialism, ci de capitalism ponderat cu mai puternice (vezi Suedia, Finlanda) sau mai slabe componente de protecție socială, ceea ce e cu totul altceva. Cert este că socialismul, ca motor, nu poate exista. Cel puțin în cultura europeană, de esență iudeo-creștină.
În schimb, împărțirea mai echitabilă (cât de echitabilă?), de formulă mai mult sau mai puțin socialistă, adică egalitaristă (cât de egalitaristă?), de justițiarism umanist, a fructelor capitalismului este o altă discuție. Justițiarism umanist? Da, dar până unde? Până la anihilarea diferențelor de participare a indivizilor la crearea produsului? Nu cumva aceasta ar fi o altă injustiție?
În consecință, un sfat mai pe înțelesul exaltaților socialiști: a nu se face confuzie, pe de o parte, între livadă și fructe, iar, pe de alta, a nu se împărți fructele în mod egal, indiferent de aportul la îngrijirea pomilor!
Cele de mai sus sunt valabile pentru Europa. În România, unde domnește un fel de carcalete, dar nu cu vin, ci cu mici și bere, toate se aplică altfel. Aici nici capitalismul nu e capitalism, nici fructele nu sunt destule și nici n-ai ce să împarți. Periodic, la patru – cinci ani, noaptea, ca hoții, vin unii și le fură.
