Nea Mitică e un maseur de 71 de ani. L-am descoperit la “Șapte izvoare”, pe Valea Cernei, într-o căsuță de carton la marginea a două bazine de apă termală.
Cu banii câștigați într-o clinică din Austria, unde merge să muncească o lună, două, trei, a amenajat cunoscutele izvoare invocate încă din 1882 de Francesco Griselini în “Istoria Banatului”. Dacă acum două secole în locul din pântecele muntelui, sfredelit de râul Cerna, localnicii veneau – conform scrierilor istoricului italian – să facă băi fierbinți și să doarmă în pături o noapte, același lucru se întâmplă și acum.
Nea Mitică e o poveste vie. A pus două fotovoltaice pentru a lumina suferinzii în timpul îmbăierilor. Aburii ies, personaje în slip colindă în frigul de noiembrie. Prosoapele atârnă de cuiere improvizate. Două barăci invocă grația divină. Ateliere de reflexoterapie, în negura unui Hercules, obosit de nepăsarea oamenilor, îngână noii veniți. Nea Mitică pregătește cristalele, în apa izvorâtă din munții vulcanici. Mi le pune fierbinți pe spate. Un scurtcircuit mă furnică pe spinare. Încerc metodele lui strămoșești de revigorare. În timpul procedurilor, simt în spate aerul cald al poveștilor sale eroice. Dar și respirația grea a unui vrednic supraviețuitor care rezistă și-și duce mai departe misiunea.
În 1978, la revoltele de la Lupeni, a dat piept cu Nicolae Ceaușescu. Președintele de atunci al unei Românii comuniste a fost adus în adâncuri de minerii care au declanșat greva foamei. S-a ales pentru ortaci cu nițcaiva drepturi, dar și cu doi ani de pușcărie pentru îndrăzneala de a-i vorbi direct dictatorului. Anii de Canal, de pușcării i-au asprit spiritul. Întors din gulagul românesc, s-a trezit părăsit de soție, de copil, dar și deposedat de cei 200.000 de lei pe care-i adunase din anii de muncă la cărbuni. A luat-o de la capăt. Bunicul său i-a dăruit doi Franz Iosefi (galbeni de aur) pentru a-și achita rata la apartament. A luat-o de la capăt.
N-a mai avut voie să se întoarcă în Valea Jiului. N-a mai putut să-și încheie Facultatea de Educație Fizică și Sport. A fost trimis în Valea Cernei cu domiciliul forțat. Loc în care l-am găsit după aproape 40 de ani.
Mai zdravăn, mai împlinit, mă apasă pe șale. Simt căldura palmelor sale grele, cât clopotele de catedrală. Îmi masează coloana, în timp ce-mi povestește de noile sale proiecte. Întreține spiritul locului. Dar și schimbă seară de seară apa din bazinele construite de el și de asociatul său, cu toate că sulful din adâncuri distruge orice bacterie sau ciupercă.
Terapia impune să ies în frig și să fac o baie în aerul înghețat. Mai multe femei glumesc. Una povestește despre soldații romani care s-au vindecat de râie la Băile Herculane. Un individ mai viu colorat mărturisește printre dinți că de aia a venit la “Șapte izvoare”. Sar ca împins de un arc. Direct la dușul fierbinte de deasupra unei pietre.
Mă înfofolesc la fel ca bănățenii acum două secole. Încă mă mai gândesc la forța acestui om, pe numele lui de botez Dumitru Lungu, fost luptător în anii tinereții, și la puterea lui de a redescoperi, mereu și mereu, farmecul discret al vieții.
Astăzi are 71 de ani. Nu se plânge de nimic. Doar de câteva kilograme în plus. Nu mai mănâncă după șase seara. Noua lui soție vrea să plece la Timișoara. Unde ar fi mai bine, decât în stațiunea uitată de lume, în care câțiva reumatici revin mereu pentru terapiile naturii și a înzestrărilor naturale ale lui Nea Mitică.
Maseurul are clienți din toate colțurile lumii. A reușit să vindece oameni în crize lombare, cu înțepeniri de șale sau de gât. Are recunoaștere. Când ajunge în București este preluat de alți pacienți.
Și acum mai simt în spate palmele sale arzând. Își zice vraci. Chipurile, ar avea moșteniri genetice. Puteri magice de vindecare, dobândite de la bunici. Totuși, crede în Dumnezeu. Dacă ar fi să-și reia viața ar urma același destin. Nu crede că omul e singur pe lume. Susține că niciunde nu e mai bine decât acasă.
Nea Mitică de la “Șapte izvoare” se consideră un bun român. A vindecat oameni. Consideră că locul ți-e predestinat.
Deși avea drepturi conferite de lege, se judecă de mulți ani cu statul român pentru compensarea anilor furați din viață. Nu cedează. Crede în justiție și în adevăr.
Dacă un nou Francesco Griselini s-ar învrednici să caute de ce a dispărut până și patul lui Sisi din Palatul părăsit, de ar rescrie istoria Băilor Herculane, n-ar putea ocoli locul de refacere, ridicat fără autorizații de construcție, într-un conservatorism pe care noi ne încăpățânăm să-l apărăm ca pe odoare.
