La începutul anilor 60`, o inițiativă copilărească avea să devină în următoarele decenii o afacere mondială.
Doi frați din Modena, Benito și Giuseppe, au construit un miraj care se vinde și în zilele noastre. Celebrele albume Panini s-au vândut de la primele ediții în câteva milioane de exemplare. Bucuria copiilor de a-și completa albumele cu abțibildurile fotbaliștilor era cadoul preferat din partea părinților. Acesta nu era un cadou bumerang, așa cum erau cd-urile cu muzică heavy metal pe care și le procurau adolescenții tot din banii genitorilor. Părinții erau înjurați în piesele rockerilor îndrăciți care îi îndemnau pe tineri să se răscoale împotriva celor care le-au dat viață.
Privind la figurile fotbaliștilor din anii 60 – 70 se pot vedea trăsăturile unei epoci. Pe chipul oamenilor se văd nu doar caracteristicile individuale, ci și particularitățile unei epoci. Chipul moral, cultural al unei epoci este întipărit pe figura unei generații. Multe dintre figurile de jucători trădează și clasa socială din care făceau parte, figuri aspre de muncitori, mulți provenind din familii de proletari. În acea perioadă doar norocul genetic te putea salva de ghinionul social de-a te naște într-o familie săracă. Cei înzestrați intelectual aveau o șansă să transceandă granița dintre clase sociale. În general cei din pătura de jos aveau trei direcții de viață; munca grea, pușcăria și războiul din prima linie. Pentru cei fără o zestre genetică intelectuală generoasă, fotbalul era o salvare existențială. Celebrul Roberto Baggio, întrebat fiind ce ar fi devenit dacă nu ar fi urma cariera de fotbalist a răspuns cu sinceritate; tâmplar ca și tatăl meu.
Anii 70 – 80 marchează însă și revoluția culturii pop. Apar și figuri de fotbaliști cu plete și perciuni, personajele cool avant la lettre, alături de o întreagă diversitate a fizionomiilor culturale. De la mustăciosul oportunist Mazzola la forestierul sălbatic Kaltz până la barbudos Socrates cu fața lui de filozof revoluționar. Printre ei, cehul Panenka, cu mustața lui săltăreață, la fel ca scărița pe care a ridicat-o primul în fotbal în fața legendarului Sepp Maier. Portarul vest – german era păcălit de un personaj ieșit parcă de pe poarta fabricii de bere în primele rânduri ale unei nuvele de Hrabal. Făcând un salt peste timp, în anii 90`, în aceeași galerie de personaje, îl regăsim pe vecinul nostru, bulgarul Trifon Ivanov, cu figura lui de miner care abia așteaptă să ajungă la lumină ca să dea răchia peste cap.
Chipurile de mustăcioși și bărboși reflectă și tipare psihologice. Purtătorii de barbă au ori ceva melancolic, filozofic, religios ori ceva de revoltați sălbatici. Bărboșii sunt mai degrabă asociali, anarhici. De partea cealaltă incluziunea socială îi definește pe mustăcioși. Mustața parcă reprezintă o șuviță de legătură cu lumea. Mustăcioșii vitaliști sunt niște acrobați sociali.
Trecând printre picioarele tuturor s-a ridicat Maradona, care apoi a urcat și fotbalul la nivelul lui. Butoiașul atomic a definit frust fotbalul, oferind indirect și definiția perfectă a politicii: ”Fotbalul este o mare minciună. Te faci că pleci la dreapta și o iei la stânga”.
Fotbalul, ca și dragostea, e măcar o minciună frumoasă. Deși în prezent suferă amândouă de urâțire progresivă și progresistă.
Dar uneori fotbalul salvează și vieți. Printre umbrele fotbalului, scriitorul Eduardo Galeano ne deschide ochii și înspre luminile sale. Reporterii mexicani care au ajuns în războiul din Iugoslavia sunt prinși de soldații sârbi care le cer cu țevile spre inimă actele la control. Mexicanii stau cu sufletul la gură ca la ruleta sârbească. Știu că după două trei priviri aruncate pe acte, soldații se vor întoarce spre ei nu ca niște profesori care te anunță dacă ai trecut sau nu examenul și nici măcar ca niște doctori care îți pun diagnosticul, ci pur și simplu ca niște dumnezei hotărâtori de viață și de moarte. Dintr-o dată se aude chiotul unui soldat sârb. ”Sunteți mexicani? Hugo Sanchez, Hugo Sanchez” rostește soldatul cu un ton de-o caldă prietenie numele faimosului atacant mexican de la Real Madrid, care după fiecare gol marcat se dădea peste cap în fața spectatorilor de aproape și de departe. Bucuria copilărească de-a celebra un gol printr-o tumbă s-a transformat în pașaportul spre pace și umanitate.
Rebelii charismatici din fotbalul anilor 70 – 80 aduceau a pop și rock staruri sau a revoluționari latino americani. Peste tot mișcarea culturii pop era în febra dărâmării zidurilor culturale și teritoriale. De la figurile aspre, lipsite de zâmbet s-a ajuns astăzi la chipuri de zâmbăreți tatuați pe gât și frezați ca niște cățeluși de salon gata pentru party-uri etern adolescentine.
Ce va urma? Va urma probabil colecția Transpanini, sportivii trans, femei sau bărbați, de nu va mai putea stabili nicio comisie nimic cu certitudine. Am putut vedea la această Olimpiadă de la Paris, care s-a dorit a fi un fel de olimpiadă a viitorului transumanist, cum pugilistele din Algeria și Taiwan, deși erau dovedite medical de către IBA ca fiind bărbați, au concurat la feminin. Nu mai contează faptele și biologia, ci doar ideologia. „Rezultatele medicale ale analizelor de sânge – şi laboratoarele sunt cele care spun asta – arată că aceste două pugiliste sunt bărbaţi. Problema este că avem două analize de sânge cu cariotipuri de la bărbaţi.” Acesta a fost răspunsul laboratorului.
Omul trebuie să se simtă liber să delireze, dar doar delirul ideologic progresist este permis. Tot așa delira și Hitler despre rasa pură.
Afacerea frumoasă a fraților Panini s-ar putea să nu mai aparțină oamenilor. Așa cum multe nu mai sunt astăzi ale oamenilor, care se pregătesc să fie deposedați de propria umanitate și împăiați în muzeul antropologic, unii cu figuri moarte în geam, în timp ce alții încă se vor mai zbate la fereastră să trăiască, precum servitorul baronului Trotta care se agită agonic în spatele geamului de parcă și-ar dori să pornească ”Marșul lui Radetzky”, doar pentru a-i arăta stăpânului său că preferă mai degrabă să servească decât să moară.
Vor mai exista și figuri renascentiste capabile să mai nască un ideal umanist care să combată distopia transumanistă?
