Ne-am obișnuit deja ca mereu să ni se pregătească ceva. Uneori suntem anunțați ce urmează să ne vină pe cap, alteori suntem luați cu lasoul, apoi aruncați în mijlocul focului și lăsați acolo întru selecție naturală. Fenomenul metaversului este deja anunțat de cei care obișnuiesc să sufle în cornul abundenței, nu în fluierele care nu mai înmuguresc de mult. Urmează să devenim tot mai virtuali, angajații vor lucra de acasă, dar vor apărea proiectați în birouri virtuale, activitățile obișnuite vor avea parte de decoruri virtuale, avataruri, totul în lumina unor realități simulate.
În același timp, pe cât de bine se orientează omul nou în lumea virtuală, fără ghid turistic, pe atât de greu a ajuns să se descurce în lumea reală, ca să nu mai vorbim de natură, față de care se simte ca un pește de acvariu aruncat într-un râu de munte. În acest sens, circulă pe internet povestea reală a unei familii care se afla într-o călătorie lungă pe drumurile muntoase americane și care a intrat sinucigaș pe un drum periculos, neținând cont de avertismentele date de condițiile improprii din fața lor, ci bazându-se mai mult pe un fapt virtual, acela că drumul era indicat pe harta electronică. Și cum tot ce e virtual pare mai adevărat astăzi decât realul, cei aflați în mașină n-au evitat tragedia, urmând orbește informația livrată de tehnologie, nu pe cea oferită de realitatea din fața ochilor.
Genul acesta de comportament paralel cu realitatea se manifestă în tot mai multe chipuri și se propagă tot mai des. De la oamenii care rămân șocați de urșii care-i atacă pe marginea drumului, când ei erau obișnuiți să creadă că aceștia hibernează pe internet, ca apoi să apară în tot felul de clipuri haioase în care sunt numai miere, probabil de la ”albinele de sticlă”, la tinerii striviți în intersecții de mașini, în timp ce aud tot mai multe voci virtuale la căști, totul arată că omul a început să calce tot mai des pe lângă realitate. Ființa umană de astăzi nu e doar deconectată de natură, ci e tot mai decuplată de la spațiul real. În acest sens, oamenii de astăzi au fost bine fezandați în pregătirea lor pentru pasul următor, cel al metaversului, pierderea simțului realității fiind un efect cu mari beneficii pentru elite.
Când omul zilelor noastre are toate condițiile domestice, tot confortul pentru a se desăvârși intelectual, moral, spiritual, el alege să se golească de conținut și să fie un fel de fantomă care-și schimbă măștile. În vremuri vitrege, cu încălzire și electricitate precare, rezultatele au fost invers proporționale.
E adevărat că o existență individuală deplin autentică, nemanipulată, a fost mereu greu de atins, pentru că implică asumarea fără rest a propriei naturi profunde. Pentru asta e nevoie de un mare efort de autocunoaștere și de mult curaj social. În acest sens, marele scriitor francez, Andre Gide, relata experiența sa ca reporter în timpul Primului Război Mondial, când intervieva răniții din spitale. Aceștia își povesteau dramele de pe front folosind mereu cuvintele altora, clișee neutre luate din ziare, de parcă n-ar fi vorbit de o experiență proprie. Autorul francez remarca, plecând de aici, lipsa de autenticitate a omului fabricat exclusiv de societate. Însă oamenii sunt lăsați să creadă că ei gândesc cu mintea lor și acționează conform voinței proprii. Libertatea de masă, survenită în prima fază de pe urma progresului, ajunge cu timpul să fie doar o momeală pentru o nouă cușcă. Prețul fiecărei eliberări e o nouă captivitate. Într-un final, progresul a adus mereu mai multă capacitate de control elitelor și mai puțină libertate celor mulți.
Însă cu toate salturile istoriei, mortale pentru unii, tot nu s-a trezit nimeni punând piciorul în paradis. Odată cu Revoluția Industrială, Europa a cunoscut un uriaș salt de dezvoltare. Și atunci, marea revoluție era prezentată ca fiind promisiunea un paradis terestru. A trebuit să vină Marx să arate exploatarea reală a muncitorilor și să propună un contra paradis, de la sine amânat și acesta întru spațiu și timp. Pentru unii paradisul e înainte, pentru alții înapoi. Întoarcerea la Paradis e și ea amânată, pentru că încă suntem, conform doctrinelor hinduse, în Kaliyuga, vârsta de fier. De aici și nostalgia unui trecut de aur care ascunde și ea utopia originilor pure.
Paradisul din fața noastră rămâne însă mult mai tentant. Marii miliardari au început să-și dea aere de revoluționari romantici preocupați de paradisurile terestre și extraterestre. Revoluționarii digitali procedează la fel ca toți marii utopiști manipulatori, relativizează adevărul celorlalți ca să poată apoi absolutiza adevărul propriu. Înainte de intrarea în noul paradis terestru s-a cerut întotdeauna o mare resetare, doar că paradisul terestru e ca o fata morgana cu care întâlnirea e mereu amânată.
În cele din urmă, nu e vorba de-a nu remarca progresul sau de-a întoarce spatele lui, ci doar de-a fi conștienți de manipularea prin utopia revoluției absolute și de faptul că paradisul promis are mereu colțuri, iar pierderile nu sunt prezentate niciodată în calculele oficiale. Suntem mereu înșelați la cântar, de către acești negustori globaliști care exploatează cea mai scumpă și mai înșelătoare marfă, viitorul nostru.
