Mi-a povestit cum pleca tatăl lui în Iran, acum 50 de ani, cu jumătate de camion plin cu piese de schimb.
Motivul era simplu: mereu se strica ceva. Camionagiul devenea mecanic auto. Repara și pleca mai departe, redevenind şofer, apoi camionul se strica iar, și tot așa.
La polul opus este situaţia de astăzi. Marii fabricanți de camioane au ajuns la performanțe de fiabilitate incredibile. Camioanele de acum merg un milion de kilometri fără reparație. Se termină motorina, faci plinul, schimbi anvelopele, pleci mai departe.
Afacerea s-a schimbat. Ai nevoie de un şofer excelent, cu calități deosebite, capabil să alerge cu hudubaia prin lume fără să provoace tragedii. Pentru că aceste bijuterii de tehnologie, hidramate, dotate cu tot confortul, puternice, inteligente, dacă nu sunt strunite, distrug totul în cale.
Orice ins își poate pune atunci întrebarea logică: dacă Mercedes, Ford, Scania sau Renault sunt capabili să facă astfel de camioane perfecte, de ce nu produc şi autoturisme care să meargă milioane de kilometri fără reparații?
Răspunsul este că ar da faliment. Şi nu vrem asta. Asemeni, dacă Gillette produce lama cu care te bărbiereşti un an. De ce totuși ne interesează pe noi, consumatorii, acest lucru? Pentru că vrem să trăim într-o lume prosperă și echilibrată. Important e ca banii să circule. Cine urmărește cu atenție premiile anuale pentru cel mai fiabil autoturism descoperă modele la care fabricanții renunță pentru că sunt prea fiabile.
Atenție: renunță, dar mascat, nu făţiş. Unii renunță inexplicabil la modelul respectiv și, pur și simplu, scot în loc altul mai frumos, mai accesorizat și… care se strică mai repede. Alții păstrează caroseria, stilizând-o puțin, dar înăuntru e altă mașină… care merge în service mai des.
De ce așa? Simplu, ca să nu dea faliment firma, am mai spus-o. Camioanele perfecte, care merg milioane de kilometri fără reparație, sunt achiziționate de afaceriști ce pot da pe ele sume enorme de bani. Firmele de transporturi plătesc rate de leasing ani în şir.
Ați cumpăra un Duster, fie el şi în leasing operaţional, care are nevoie de planetare noi după cinci milioane de kilometri și costă 100.000 de euro? Pentru că poate doar așa Renault ar avea banii necesari să reziste financiar până data viitoare când treceți pe la ei ca să cumpărați măcar o bucşă, ceva.
Așadar, numele jocului este să găsești raportul optim între preț, cash flow și calitate. Și să te nișezi corect, pe piața potrivită. Poți să ai cea mai bună pâine. Dacă e prea ieftină și încerci să o vinzi în Piața Dorobanți, dai faliment. Și invers.
La fel și cu statele. Trebuie să existe return on investment. Americanii au priceput aceasta de mult, de aceea sunt națiunea democratică dominantă. Bine, veți spune, dar chinezii?
Răspunsul este că ei s-au echilibrat pe un rezervor imens de forță de muncă ieftină. Pe care deocamdată acceptă să-l închirieze și altora. Ce îi rămâne de făcut atunci României? Să aibă return on investment cât mai mare și ea. Dacă investește în continuare în pensii și salarii, se îndreaptă spre faliment.
Trebuie să investească în produs o bijuterie social-economică foarte competitivă, asemănătoare camionului perfect de astăzi. Pentru că în economia globală va găsi întotdeauna prețul corect la care să vândă produse și servicii nișate corect pe piețe.
