M-am întors, deşi n-am fost deloc plecat

 Din prima secundă decembristă, „România liberă“, fost numărul 2 în propaganda comunistă de ziar, avusese curajul să „întoarcă armele“ şi să purcea­dă la Golgota democraţiei. În viziunea noastră, era vorba de democraţie şi atât. Fără modificatori – gen hibridă, autoritară, şchioapă, simulată, cu bere şi mititei, imperfectă etc. Astăzi însă observăm că niciunul dintre aceste ingrediente n-a dispărut. Totul pare mai curând o muncă de Sisif à la roumaine.

În decembrie ’89, conspiraţioniştii de inspiraţie gorbaciovistă luau puterea, pregătindu-se să deschidă obloanele de fabricaţie glasnost-perestroika, ceea ce este adevărat că ar fi fost o atenuare a neo-stalinismului care arestase ţara. Consemnul fusese deci pentru căderea lui Ceauşescu, dar iată că ieşea altfel: sclavul din stradă, căruia i se rezervase iniţial rolul de berbece contra uşilor de la CC, se transformase în ucenicul vrăjitor şi, după evacuarea tartorului, împingea chiar sistema comunistă – ale cărei idealuri fuseseră „întinate“ de dictator – să se prăvale. Aşa răsturnare nu fusese prevăzută în planul de la Moscova, agreat (în linii mari, cam prea mari) şi de Washington. Luată prin surprindere, lovitura de stat se preschimbase în revoluţie, iar apelativul „tovarăşi“, zdrobindu-se ca nuca-n perete, se preschimbase în gloanţe.

Iavaş-iavaş, pe 6 ianuarie ’90, ministrul de Externe Șevardnadze ateriza la Bucureşti să vadă, la faţa locului, ce şi cum. Declaraţia lui expresă – cum că „Guvernul sovietic nu a avut nici cel mai mic contact cu Consiliul Salvării Naţionale înainte de 22 decembrie, din moment ce acesta nu exista“ (??!! – n.n.) – a stârnit nu puţine zâmbete amuzate. Chelul îşi pusese mâna-n cap. Dar sângele nevinovaţilor din stradă, care le forţaseră mâna dărâmând şandramaua cu totul, continua să strige. Într-un fel, strigă şi astăzi.

O mână de oameni, de bună-credinţă, le-am onorat memoria şi crezul. Erau vremuri tulburi. Prin ceaţa petardelor, nu distingeai cine pe ce front dansează. NATO şi UE erau foarte departe. Cine le prevestea era imediat pus la stâlpul infamiei. Multă vreme am fost singuri pe aceste poteci. Nu e exclus – adică mai curând e sigur – ca şi la ziar să fi fost câţiva conspiraţionişti depăşiţi de evenimente, dar se adaptau din mers (sau din ordin) schimbării de orânduire. Cert este că „România liberă“ a purtat stindardul democraţiei – singură – multă vreme, în timp ce alţii se ascundeau pe sub birourile lui Iliescu şi salutau desantul minerilor.

Încet-încet, timpurile au trecut (trăgând şi oamenii după ele), dar nu înseamnă neapărat că s-au şi schimbat. Unii dintre cei care erau atunci lideri de opinie prin presa română au rămas şi astăzi, cu mica deosebire că, în loc de lecţii pro-Est, ne dau acum lecţii pro-Vest, UE şi celelalte. Ce face democraţia – aşa şchioapă cum e – din om! Remorchează, îmbarcă, reşapează, nivelează totul – duplicităţi, nostalgii, agenţi de influenţă etc. Câţiva au fost totuşi nevoiţi să dispară din breaslă. Pălăria fiind prea mare, plus din cauza fluctuaţiilor de personal şi de patronat, nu mai avea cine să le scrie materialele. Banul a prins relevanţă maximă şi a măturat orice simulacru de pasiune gazetărească, dacă a existat in the first place.

Nici hăituiţi, dar iubiţi nici atât

Nefiind membru al nici­unui partid, nici atunci, nici acum, am fost chemat purtător de cuvânt al Cabinetului Ciorbea, din partea societăţii civile. Guvern democratic mult prea multicolor, ceea ce i-a atras probabil şi vulnerabilităţile de rigoare; a nu se uita totuşi că a făcut primii paşi – cei mai grei – în repoziţionarea ţării cu faţa de la Est la Vest. Nu era puţin lucru. Practic, trebuia revăzută cam toată legislaţia, tone de acte normative – inclusiv „ocrotirea proprietăţii“ pe care a transformat-o, firesc, în garantarea proprietăţii. Toate – inclusiv timida economie de piaţă – puse cât de cât pe făgaş, dar cu inevitabile costuri electorale. A fost un guvern de sacrificiu, dar cineva trebuia să-şi asume prima alternanţă la putere, fie şi riscându-şi propria carieră politică. E diferenţa între oameni de stat şi politicieni.

Am lucrat apoi la stat în mai multe reprize sau sezoane. Am ales instituţii apolitice, păstrându-mi rezonanţa cu setul de valori şi principii euro-atlantice pe care le-am promovat la ziar, urmărind, fie în Externe, fie la Centrul Naţional al Cinematografiei, să fac România pozitiv mai vizibilă. În directoratul meu la CNC, creatorii români de film au repurtat premii uriaşe: de două ori Palme d’Or la Cannes (printre care cel pentru lungmetraj, unic în cinematografia română) şi trei Urşi de Aur la Berlin, plus un Urs de Argint. Ultimul Urs de Aur – „Touch me not“ – a câştigat concursul de debut la CNC în 2012. Este desigur o întâmplare că proiectele în cauză au fost selectate şi/sau finanţate în mandatul meu. (Or să mai fie întâmplări de-astea, dar nu se ştie când.)
Am fost consul general la New York, Los Angeles, Bolo­gna. La New York am plecat, în Administraţia Constantinescu, pentru că era nevoie de cineva care să readucă încrederea comunităţilor în statul român, după ce clădirea din colţul 38 cu 3 fusese o oficină a Securităţii, care se ocupase în special cu urmărirea refugiaţilor din Gulagul românesc. Nu pot să uit ziua când am deschis uşile birourilor şi am oferit un cocktail ziariştilor de presă română şi foştilor deţinuţi politici. Unora nu le venea să creadă că trăiau acea zi. Aveau lacrimi în ochi. Eu, la fel. De-acolo, cel puţin, nu mai erau hăituiţi de nimeni. Dar nici nu erau prea iubiţi de birocraţii remanenţi din MAE. Nici ei, nici eu.

Le stăteam ca sarea în ochi. Nu eram „din sistem“, nu-mi uram conaţionalii (în secret, de fapt, invidiindu-i) pentru că „au fugit din ţară“. Remanenţii, crescuţi într-un minister care fusese înecat în cultura ceauşist-tribal-securistă, îşi lipiseră eticheta de „diplomaţi de carieră“, uzurpând sintagma, care – deşi în sine este cât se poate de respectabilă – devenea mistificatoare prin uzitarea nediferen­ţiată, acoperitoare. (Mă întreb câţi dintre diplomaţii nazişti au fost păstraţi, după căderea lui Hitler, ca „diplomaţi de carieră“. Despre unul, von Killinger, ştim sigur că s-a sinucis.) În loc de ostilitate, aroganţă şi acreală, func­ţionarii de pe la posturi şi şefii lor din Centrală ar fi trebuit să le facă o plecăciune foştilor deţinuţi politici, în faţa cărora chiar şi istoria se înclinase, dându-le dreptate. Dar nu-i anunţase nimeni, nici pe părinţii care continuau să tragă sforile din Modrogan, nici pe copiii şi nepoţii care se înghesuiau în noua schemă, că regimul se schimbase. Nu ştiau că ei trebuiau să reprezinte o altă Românie. Partea proastă este că nici acum – după trei decenii – mulţi nu ştiu. Îi anunţ din acest colţ de pagină că, dacă prin natura relaţiilor de serviciu ne-am salutat diplomatic, am glumit diplomatic, am socializat diplomatic etc., nu înseamnă că nu ştiu cine au fost, cine sunt, ce hram poartă pe sub zâmbetele mieroase… Nu m-au păcălit nicio clipă. Cred că într-un final şi-au dat seama şi ei că mi-am dat seama şi eu. Avem ­ADN-uri diferite.

Un strop de responsabilitate, dacă se poate

Nu cred că rolul unui consul general este să-şi spioneze angajaţii şi să facă pe poliţistul printre românii care stau la coadă la acte notariale. Nu de hachiţe şi umori de vechil e nevoie la contactul cu românii din străinătate. Este vorba de o dregătorie în interes de stat, care nu poate fi dusă de birocraţi. Unora, pe lângă că sunt plini de dispreţ şi nepăsare, le mai şi lipsesc, pur şi simplu, mijloacele. Nu e suficient, de exemplu, să ştii să redactezi note verbale. Jobul are alte coordonate decât cele birocratice. Are vocaţia de a promova un interes naţional foarte mare – anume acela de a ţine împreună, spiritual, oamenii aceleiaşi culturi şi naţii, de a nu lăsa ca depărtarea, traiul într-un alt areal, într-un alt spaţiu existenţial, să înstrăineze o parte a poporului român de propria lui matcă, de propriul lui ţesut etnic şi religios, de spaţiul lui lingvistic şi emoţional, de eul lui identitar. Dacă nici acesta nu este scop de interes naţional, atunci nu mai există interes naţional. În niciun caz n-ar trebui să fie o sinecură pentru clientela deghizată în „diplomaţi de carieră“. Este în primul rând o jignire adusă adevăraţilor diplomaţi de carieră… (De carieră sau nu, există în MAE şi excepţii, de cea mai bună calitate, care, cu inteligenţă, se prefac că joacă în operetă pentru a-şi duce mandatele, din care chiar performează.) Mai sunt şi alte posturi (de ce neapărat în Externe?) pentru satisfacerea unor slăbiciuni (cumetrii, şulfării, fii vitregi, amantlâcuri de tot felul etc.) inerente vieţii în Levant, posturi din care mediocritatea, joasa altitudine de reprezentare, la piciorul broaştei, nu pot face chiar atât de mult rău. Ca să nu mai vorbim de răul cauzat – în rândurile diasporei – responsabililor politici ai guvernărilor care girează asemenea numiri contre-­emploi. Şi pe urmă se întreabă de ce pierd alegerile…

În toate misiunile externe, m-a interesat, în primul rând, să creez încredere şi punţi de comunicare, indiferent de convingerile politice – unele vehemente – cu care m-am întâlnit. Şi să trans­mit un strop de umanitate, de înţelegere, de care orice român are nevoie din partea statului său de baştină. Respingând oficial, în presa locală, generalizările ofensatoare şi discriminatorii, am fost primul şef de misiune din Italia care a spart gheaţa prejudecăţilor cu care se mai confruntă conaţionalii noştri din Peninsulă. Judecând după scrisorile de susţinere şi de protest, trimise la Bucureşti din partea zecilor de asociaţii româneşti, la momentele rechemărilor mele premature şi fără alternativă, şi de la New York (în 2001), şi de la Los Angeles (în 2002), şi de la Bologna (în 2018), am reuşit. Pe de altă parte, nefiind din sistem, nici din cel vizibil, nici din cel invizibil, n-am nicio obligaţie. În schimb, am avantajul, faţă de alţi observatori, să fi cunoscut mecanismul din interior. Poate voi putea să-l explic mai bine cititorilor.

O aparenţă toxică de nepătruns

Nici prin presă, deşi s-au perindat multe şi mulţi, cultura nu s-a mişcat în sensul dorit, al despărţirii faptelor de opinii. Din contră. Sunt amestecate şi mai tare. Fie din ignoranţă, fie din nepăsare, fie din interes politic, fie – ce e mai grav – la ordin. Sunt la modă stereotipurile, aplicate superficial – că se potrivesc sau nu situaţiei de fapt. În realitate, lucrurile sunt mult mai perverse decât absurde. Mulţi oameni cu mintea sănătoasă refuză să le priceapă pentru că li se sparie gândul. Logică este doar distribuţia aleatorie: metodele, mentalităţile şi comportamentele mafiote – îmbrăcate în elegantele costume de bal mascat ale democraţiei române – n-aveau cum să se îngrămădească, toate, doar într-o tabără politică sau într-alta. Pe de altă parte, viaţa publică este, parcă mai mult ca oricând, sufocată de mituri, contra-mituri şi demonizări lansate din toate direcţiile. O imensă aparenţă toxică anvelopează spaţiul românesc ca un smog de nepătruns.

Desigur, e o diferenţă între retorica şi restricţiile soft voice ale unui diplomat şi libe­rtăţile de exprimare ale unui analist, gazetar, scriitor. Sunt existenţe diferite. Pe meridiane diferite. Puse una peste alta însă, făcând joncţiunea aceleiaşi conştiin­ţe, nu am deloc sentimentul că am fost plecat vreodată. Şi nu din cauză că, din păcate, ca şi în 1990 – deşi în alt sens şi cu alte personaje – mentalul public este tot deturnat: de la discernământul său propriu (cât a mai rămas după 45 de ani de spălare pe creier, plus alţi 28 de dezinformări populiste) la discernământul altora. Şi nici din cauză că – în secolul 21, în UE şi NATO fiind – România are tot acelaşi ministru de Externe de pe vremea lui Iliescu, penibil şi în română, şi în engleză, deşi cu „supra-studii“ făcute la Geneva pe vremea lui Doicaru, că Pleşiţă încă nu venise. Ci pentru că în toate cele patru sezoane de până acum – ţară, străinătate, ţară, străinătate – am rămas tot între români şi i-am slujit cum pot şi eu mai bine. Şi voi continua s-o fac. Începe deci un alt sezon.