Cei 80 de ani de la nașterea poetului Adrian Păunescu au fost marcați doar prin evenimente artistice locale, în timp ce forurile culturale oficiale au aplicat legea tăcerii în buna cenzură a valorilor naționale. Noii cenzori progresiști se ocupă cu zel bolșevic de ștergerea culturii naționale. Internaționaliștii comuniști, care au învins în 1989, își prelungesc prin urmașii lor neomarxiști lupta cu românismul, însă pentru că nu își permit să atace direct sentimentul național pun eticheta de comunist, legionar, fascist, acolo unde de fapt sălășluiește patriotismul.
Posteritatea lui Adrian Păunescu prelungeşte multe controverse din timpul vieţii sale, neaducând decât puţine noutăţi. Polemica vizând personalitatea sa el a dus-o în timpul vieţii, ceea ce a survenit după moartea sa a fost în bună parte repetitiv. Cât priveşte opera sa e greu de presupus ce va rămâne în conştiinţa publicului şi ce va trece în eclipsă. Gustul publicului poate fi ciudat, din Caragiale au rămas piesele de teatru mult facile nuvelisticii sale profunde.
De-a lungul timpului s-au adunat multe speculaţii despre rolul fenomenologico-politic jucat de poet în fostul regim. Dintre cele mai aiuristice e aceea, uzitată şi de pretinşi scriitori, şi anume că Adrian Păunescu, prin gura de oxigen a cenaclului Flacăra, a făcut mai suportabilă dictatura ceauşistă, întârziind cumva revoluţia din ’89. Halucinant. Să o luăm cu sfârşitul. În decembrie 1989, până să fie destul de clar că regimul e pe ducă, adică 22 decembrie dimineaţa, numărul românilor revoluţionari atât în Bucureşti, Timişoara şi alte oraşe mari a fost de ordinul sutelor şi al miilor. Acesta era numărul impresionant de revoluţionari ai României pe care îi întârziase Adrian Păunescu cu fenomenul Flacăra al cărui sfârşit avusese loc cu patru ani înainte. După această logică ar fi trebuit ca marele apetit revoluţionar al românilor să nu mai poată aştepta şi să se manifeste dezlănţuit în 1985, anul ostracizării lui Adrian Păunescu. Această speculaţie de doi lei vine din închipuirea unora că poporul este doar la cheremul manipulărilor de orice fel ale unor personaje publice. Sigur că propaganda are şi ea efectul ei, dar nu ea ţine poporul în chingi, ci forţa de opresiune a regimului suprapusă pe laşitatea colectivă. Marile dictaturi s-au prăbuşit în plină funcţionare a aparatului de propagandă.
Nicio armată de disidenţi nu dărâmă o dictatură, precum nici susţinătorii nu o ţin în viaţă în faţa prăbuşirii economice şi a intervenţiilor din exterior. Că am fost și suntem un popor care stă și rabdă când vede cum i se îngustează orizontul pe zi ce trece şi doar aşteaptă să fie eliberat de intervenţia marilor puteri, vezi 1989, ne-o demonstrează zilele noastre trăite sub dictatura unei clase politice mafiote, când Adrian Păunescu nu mai există ca să întârzie apetitul revoluţionar al nimănui.
Scriitorii nu sunt o grupare paramilitară care să lupte cu puterea politică, în cazul acesta rolul lor e mult exacerbat. Culpabilizarea excesivă a scriitorilor şi a intelectualilor pentru păcatele dictaturilor e una dintre metodele de-a plăti poliţe de către pigmeii fără de pigmentul geniului. Iar de regulă opţiunile politice ale scriitorilor şi viciile din viaţa lor sunt subiectul principal de dezbatere pentru cei care n-au reuşit să treacă de prima pagină a operei lor.
Suspendat între fani şi profani, între ura din timpul vieţii şi iubirea de după moarte, lui Adrian Păunescu i se enumeră acum toate viciile de caracter, după care cu o surdină indulgenţă e remarcat şi talentul. Ca şi cum talentul său, aidoma unui atestat, depinde de înnoirea anuală a comisiei şi nu de afirmarea sa, în 1965, prin debutul poetic cu volumul ”Ultrasentimente”.
Pe lângă asta e mai mult decât ridicolă contestarea unora, cum că nu vor rămâne toate cele scrise de poet, cu atât mai mult cu cât după ei nu va rămâne nimic. După niciun mare artist, scriitor nu rămân toate operele sale, şi nici nu e nevoie, rămân doar producţiile care-i consacră talentul şi geniul. Acestea rămân din Adrian Păunescu, iar dincolo de poetul înrămat culturii române rămâne şi unul dintre cei mai mari gazetari ai tuturor timpurilor româneşti.
Ciprian Blidaru
Vocile rațiunii:
Capul de la Torda
Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică,
Și întreabă de ce țara a rămas așa de mică
Și Câmpia Tordei triste îi răspunde lui cu jale:
„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei-Tale!”
Nu mai acuzați străinii că ne taie domnitorii,
Că intimidează țara cu guverne provizorii,
Eu atât aș vrea să aflu, arătându-ne obrazul:
Totuși, unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?
Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,
Totuși, unde-au fost ai noștri, și atunci, și-n vremea asta?
Cum se-ajunge pân’ la gâtul voievodului de țară,
Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?
Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai cu trupul,
Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,
Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc și mă mai mânii:
Totuși, unde-au fost românii? Totuși, unde sunt românii?
Adrian Păunescu
