Părintele Cristian Borz, preotul Bisericii greco-catolice din localitate, îşi vede lupta împlinită. A reuşit să reabiliteze o casă istorică doar prin donaţii şi sponsorizări. Ministerul Culturii n-a dat niciun ban.
La ceremonie participă aproape două mii de persoane. Foarte multe îmbrăcate în port popular. Cel puţin patru grupuri de politicieni stau separat. Nu-şi vorbesc. E toamna vrajbei naţionale. Chiar acolo unde am fi bănuit că e locul din care ar putea renaşte tradiţionala unitate a românilor e o umbră de ură cât un nor de toamnă.
Un grup, reprezentat de Ionuţ Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr, fruntaşul ţărănist din Maramureş, atât de drag lui Iuliu Maniu, ascultă slujba PS Virgil Bercea.
Aurelian Pavelescu e cu încă doi colegi de partid.
În spaţiul opus, Gheorghe Ciuhandu, venit din partea grupării PNŢ – linia Maniu, Mihalache, ţine o coroană de flori.
Mai în spatele celor reprezentativi, Dan Marinca, liderul Cluburilor monarhiste, se distinge prin steagurile regale.
Între portul popular şi portul american de mână la inimă
Un altul, al liberalilor. Rareş Bogdan pune mâna la inimă. Ludovic Orban are morgă de prim ministru. Cineva din grupul ţărăniştilor lui Pavelescu postează fotografia grupului liberal pe facebook. „Astăzi, la inaugurarea casei memoriale «Iuliu Maniu» Bădăcin 2019, liberali, prin cel mai nereprezentativ liberal, au ținut să fie prezenți, în intimitatea celui ce nu i-a vrut niciodată. – notează Gheorghe Dinescu, preşedintele PNŢCD Argeş. Cineva remarcă mâna la inimă, pusă de Rareş Bogdan, ca semn de vasalitate faţă de noul stăpân.
Nimeni nu-şi schimbă priviri cu ceilalţi. O despărţire de gheaţă. Relatează ardelenii, prezenţi la ceremonie.
Mulţi dintre oamenii simpli s-ar fi aşteptat la o împăcare istorică. N-a fost să fie. Prea mari sunt faliile în societate. Cum ar putea fi altfel la vârf.
Afacerea Škoda l-a scos din funcţia de prim-ministru pe Iuliu Maniu
Dacă Ludovic Orban are morgă e semn de statalitate. Prezenţa lui la eveniment e lăudabilă, nu scuzabilă. Nu ştim care e legătura cu istoria a lui Rareş Bogdan, un om cu prea puţine sentimente şi prea multe interese.
Sigur că cei care au citit mai mult decât au scris ştiu că Iuliu Maniu, patriarhul moralităţii şi un enoriaş al cultului justiţiei sociale, a plecat de la guvernare fiind acuzat de cea mai gravă faptă de corupţie din perioada interbelică: Afacerea Škoda. Atunci, când s-au făcut achiziţii militare din Cehoslovacia, la preţuri mult mai mari decât cel al pieţei. Maniu era acuzat că, în timpul guvernării sale, a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care ar fi avut girul lui Maniu, notează cărţile de istorie ale vremii.
Cum de a ajuns Maniu un simbol al unităţii naţionale şi un patriarh moral?
În primul rând pentru faptele sale din trecut, pregătirea Marii Uniri, lupta sa pentru drepturile românilor, alegerile câştigate în 1946 (răsturnate cu urne măsluite – n.a.), suferinţa din închisori şi nu în ultimul rând existenţa discipolilor care l-au mărturisit.
Corneliu Coposu avea să spună că dacă Ioan I.C. Brătianu a rămas în istorie pentru ce a făcut pentru dezvoltarea ţării, Iuliu Maniu, pentru ce ar fi putut să facă“.
Nobleţea spiritului pare mai influentă decât o mână pusă festiv pe inimă
Poate că textul de azi nu ar fi fost scris, dacă după moţiunea de cenzură, candidatul pentru funcţia de prim-ministru al României, Ludovic Orban, n-ar fi declarat plenar: „Se încheie o perioadă de distrugere, de ură și divizare.“
Am crezut că de a doua zi califatul urii îşi dă obştescul sfârşit. Dar se pare că decizia închiderii unei stări de depresie socială, străină spiritului locului, nu-i aparţine unui om în stare să ierte pe oricine. Cei care-l cunosc pe Ludovic Orban ştiu că nu poartă la mansardă ranchiuni sau la genunchi complexe.
Orban e dintre puţinii care n-au nevoie de scări pentru a urca în anumite poziţii. Totuşi, de ce şi-a pierdut cordialitatea, bine cunoscută?
La ţărănişti, dihonia e veche. Mureşan nu se salută cu Ionescu. Popescu nu dă mâna cu Ionescu şi relaţiile asociale pot continua.
O singură explicaţie aş da. României nu-i este încă îngăduită tihna concordiei. Vechiul dicton roman: divide et impera e mai tare decât calul troian, vârât în cetate.
Dacă Ludovic Orban va primi investitura parlamentului (tare mi-e teamă că se va bloca la voturile lui Victor Ponta, iar băieţii vor scoate din pălărie „alesul“) nu organizarea jihadului împotriva „grelei moşteniri“ ar trebui să-l mâne în luptă pe liderul liberal, ci doar fapta guvernamentală, în acord cu năzuinţele oamenilor.
O eşuare a guvernării Orban ar fi o trambulină pentru neomarxişti, care de-abia aşteaptă să-l readucă pe Wilson, stăpânul ministerului adevărului, din 1987, pe cai mari.
Dacă liberalii eşuează, neomarxiştii preiau ştafeta
Păi ce altceva decât reluarea filmului lui Orwell este lucrarea „fără penali?“ Scriitorul britanic a prevăzut demult cum stă treaba cu lichidarea adversarului. Chemi agenţii revoluţiei le imprimă pe cap stigmatul, iar oamenii binelui ocupă sistemul public. Nimeni nu se va mai împotrivi.
Dacă tot a fost în casa bardului de la Bădăcin, lui Ludovic Orban ar trebui să i se citească vorbele fruntaşului ţărănist: „Avem întâi nevoie de oameni de caracter şi oneşti şi numai pe urmă de oameni pricepuţi în conducerea treburilor publice; între un hoţ fără caracter, dar priceput şi între un om cinstit, dar mai puţin priceput, eu am preferat toată viaţa pe acesta din urmă.“
… Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac. “ Iuliu Maniu
În urmă cu vreo 20 de ani, Corneliu Coposu m-a rugat să-l conving pe Vintilică Brătianu să revină de la Paris. L-am convins. L-am ajutat să se repatrieze şi să-şi facă un partid liberal. Era vremea când Patriciu, Tăriceanu etcomp nici nu voiau să audă de vreo alianţă cu PNŢCD.
Destinul a făcut ca Vintilică să moară repede. Am plecat cu Horia Rusu şi Dinu Patriciu înspre Florica. Locul înmormântării sale. Ei discutau despre cum refac liberalismul prin ei însuşi. În cripta brătienilor, cei doi s-au făcut mici când a apărut Corneliu Coposu. După slujba religioasă, Seniorul a depus o coroană de flori şi a spus cu voce calmă, dar apăsată: „Odihneşte-te în pace în cripta ilustrei familii, fără de care România modernă n-ar fi fost posibilă. Rămâi cu bine, Vintilică, dragă!“ Apoi s-a îndreptat spre mine şi m-a întrebat dacă doresc să-l însoţesc. N-aveam maşină. Şi am răspuns că da. Pe drum l-am întrebat despre cum a putut să vorbească atât de frumos despre duşmani. De la Florica până la Bucureşti, mi-a făcut o lungă teorie despre inexistenţa duşmanilor în politică. Adversari, da, dar duşmani nu!
Alte vremi, alte caractere şi altă şcoală…
