Conflictele europene sunt însoțite de narațiuni concurente ale istoriei, care invocă unele sau altele dintre condițiile unei situații și le ierarhizează. Narațiunile se ridică însă prea rar la cuprinderea întregului situației. De aceea, ele întrețin divergențele, dacă nu cumva le și provoacă câteodată.
Este de recunoscut că istoria care se oferă oamenilor prin educație, media și dezbateri le afectează ideile și atitudinile. Au fost epoci în care cel mai mare impact l-a avut, totuși, religia. Au fost și perioade în care influența majoră a revenit științelor. În vremuri de schimbări, a contat filosofia. Azi, se dă crezare mai curând altor surse decât experiența sau cunoașterea științifică, încât se conturează epoca pe care unii o socotesc a „post-adevărului”. Se trăiește cu fața spre trecut, încât istoriografia influențează cel mai direct comportamentele.
Fiecare dintre noi îmbrățișează anumite scrieri ale istoriei, care îi și modelează înțelegerea. În ceea ce mă privește, modelarea a venit în perioada studiilor dinspre reconstituiri precum cea a lui Leon Robin, a antichității grecești, Friedrich Gundolf, cu biografia lui Goethe, David Prodan cu profilarea mișcării Suplex Libellus Valachorum, istoria intelectuală a SUA, cu Henry S. Commager și Ralph B. Perry, cu monografierea unui fenomen istoric de către Martin Broszat (Der Staat Hitlers, 1969) și altele. Sau, mai recent, din cercetările lui Louis Menand (The Metaphysical Club, 2001), John K. Fairbank (China. A New History, 2006), Robert Wistrich (Laboratory for World Destruction. Germans and Jews in Central Europe,2007), din monografia unei politici (Robert Nalbandov, Not by Bread Alone: Russian Foreign Policy under Putin, 2016) sau a unei evoluții (Theo Sommer, China first. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, 2019). Toate acestea sunt elaborate din perspectiva restituirii întregului a ceea ce este cercetat.
La polul opus, multe reconstituiri istorice nu au intenția restituirii întregului și nu stăpânesc procedeele analitice și hermeneutice indispensabile. Unele pot fi reușite ca documentare, subtilitate intelectuală, limbaj, dar nu angajează gândirea, cu orizontul ei fecund.
De pildă, la noi, astăzi, istoricii urcă rareori mai sus de abordări parțiale. Din acest motiv, nu au putut da nici măcar istoria concludentă a României la Centenar. Mai nou, își și adresează obiecții neobișnuite, după care unii ar măslui izvoare pentru a le ieși o istoriografie liricoidă, la care se rezumă de fapt.
Pentru cine este sensibil la redarea adevărului istoric și-și dă seama cât de mult depind atitudinile oamenilor de cunoștințe, apele nu au cum să fie liniștite. Depindem ca cetățeni de istoriografie, dar este, oare, scrierea istoriei de care este nevoie în stare să redea cu acuratețe ceea ce a fost și să alimenteze atitudini rezonabile?
Când vorbesc de ape mișcătoare, nu mă refer aici la schimbarea conceptuală ce survine continuu în istoriografie. Mai nou, desigur, din îmbrățișarea componentei existențiale a acțiunilor care au creat evenimente sau a trecerii la funcționalism ori la pragmatica comunicării. Nu mă refer nici la preluarea în metodologii a mentalității, demografiei, geopoliticii, culturii, discursului public, estompate în tradiția scrisului istoric.
Am în vedere aici ceea ce numesc „maladia simplismului”. Ea constă în aceea că unele narațiuni, din cauza culturii sărace sau prin interpretare, fac reduceri ale realității cercetate și ajung la optici simplificatoare. De obicei, ele sunt mai vehemente, dar aceasta nu are cum ascunde lacune de fond privind considerarea faptelor și prelucrarea lor. De altfel, cei mai calificați istorici din timpul nostru semnalează că, în situații importante, istoriografia nu a captat realitatea și propun salutare corecturi. Din nefericire, adesea târziu, căci clișeele comode se instalează mai repede decât adevărurile.
Firește, nu este vorba aici de pretenția trivială ca redarea istorică să nu lase în afară vreun amănunt. Știm că amănuntele sunt parte a realității, dar una este istoria așa cum s-a petrecut, alta este reconstituirea, ce rămâne fatal selectivă. Nicio reconstituire istorică nu epuizează amănuntele, dar poate fi optimă dacă asigură captarea întregului realității considerate. Abia istoriografia care captează întregul este altceva decât propagandă și rezistă timpului.
Teorema mea aici este că, atunci când rămâne la simplificări și la fragmente, istoriografia nu poate trece dincolo de explicații plauzibile, la cunoașterea și înțelegerea faptelor. Istoricul nu atinge decât cel mult tablouri, unele printre altele, ale realității cercetate.
Putem admite, desigur, că principiul captării întregului realității este normativ. Dar acest fapt nu justifică desconsiderarea lui. Căci, invers, nesatisfacerea principiului se plătește cu prețul nerelevanței, dacă nu cumva al instrumentării de către forțe preocupate mai mult de dirijarea opiniilor, decât de adevăr.
Dau în cele ce urmează două exemple de ieșire de sub acest normativ, cu consecințele de rigoare. Apoi aduc în discuție scrieri în care s-a semnalat că, încălcându-se principiul, reconstituirea eșuează.
Ne aflăm, cum se știe, după consumarea istoriografiei „materialist istorice”, bazată pe interpretarea faptelor prin prisma „determinării conștiinței de către existență”. Ea a fost pe drept acuzată că nu dă seama de ceea ce s-a petrecut în conștiința oamenilor. Desigur, sunt situații în istorie când existența are sub control conștiința, numai că ele nu sunt generalizabile, iar conștiința este inerentă vieții umane.
Se părea că simplismul a dispărut, odată cu această istoriografie. În timp, însă, s-a revenit la simplificări analoage. Două exemple.
Primul este scrierea istoriei pe dimensiunea „luptei pentru putere”. Punctul ei de plecare se află la Martin Heidegger, care vedea în anii treizeci două pericole pentru Germania: bolșevizata Rusie și pragmatista Americă. Dinspre Rusia, el vedea venind „revoluția” și felul de a fi „asiatic”, dinspre America se anunțau liberalismul și gândirea utilitaristă, care ar antrena „dezrădăcinarea”. Heidegger le-a opus național-socialismul și a și vorbit la un moment dat de „adevărul interior și grandoarea” mișcării. Ulterior, pe fondul catastrofei Germaniei, Heidegger a făcut răspunzătoare o forță anonimă, adăpostită în expansiunea științei unite cu tehnica de producție.
Această optică Ernst Nolte a aplicat-o în scrierea istoriei. El a interpretat secolul al XX-lea drept confruntare pentru controlarea societății moderne. În Războiul civil european 1917-1945. Național-socialism și bolșevism (1997) – pe care autodenumita „dreaptă” politică din Europa Centrală și Răsăriteană a zilelor noastre o ia ca ultim cuvânt – Ernst Nolte susține că antagonismul bolșevism-nazism ar fi miezul istoriei europene. El fiind vizibil interesat mai puțin de probe factuale și mai mult de plauzibilitate ideologică și de indicarea de vinovați convenabili. Punctul de plecare și l-a luat, de altfel, din discursurile lui Hitler ajuns cancelar.
Nu sunt însă probe că acel conflict, care a avut, se știe, implicații grave și a fost încărcat de crime, a fost central în configurarea istoriei europene. Joachim Fest (În buncăr cu Hitler. Ultimele zile ale celui de al treilea Reich, 2014) a și argumentat că evenimentele din Germania anilor treizeci nu duceau ineluctabil la preluarea puterii de către Hitler. Iar regimul nazist și-a construit viziunea asupra lumii, scopurile politice și militare din el însuși. Situația a fost aparte prin aceea că „nicăieri în țări zguduite de tulburări nu s-a întâlnit în perioada interbelică vreo persoană care să aibă o abilitate retorică precum Hitler, care să dispună de capacitatea lui organizatorică și de priceperea lui tactică”.
Al doilea exemplu este abordarea istoriei pe dimensiunea „luptei libertății contra autoritarismului”. Karl Popper a privit istoria din punctul de vedere al posibilităților de trecere la o „societate deschisă”. Despre aceasta vorbise Henri Bergson, dar, în înțelegerea popperiană, „societatea deschisă” ar fi asigurată deja prin aceea că neoliberalismul preia direcția.
Între timp, „lupta libertății contra autoritarismului” a devenit deviză de politică internațională, cu un întreg arsenal de susținere mediatică. Karl Popper nu a scris istorie, dar discipolii săi postulează azi că „lupta” pentru libertate individuală este suficientă, iar istoria contemporană ar fi istoria ei. Dă rezultate o asemenea abordare?
Libertatea individuală este condiția unei vieți demne de om. Dar cursul istoriei este mai complicat. Au fost și sunt, de pildă, societăți în care tocmai în numele libertății individuale, ruptă în prealabil de celelalte valori, s-a instaurat autoritarismul. Și se instaurează, în continuare. Sau în care libertatea este convertită în „corectitudinea politică” a zilelor noastre, pentru scopuri străine de înaintarea ei.
De aceea, lui Karl Popper i s-a replicat pe loc că ignoră instituțiile și schimbările din societate (Theodor W. Adorno), încât ajunge nu la societate deschisă, ci la inversul acesteia. Tezei sale i se replică azi că nu face față istoriei (Henning Ottmann). Atunci când libertatea nu-și asociază responsabilitatea, ea sucombă. Libertatea individuală este fundamentală, dar este de luat mereu împreună cu conștiința dificultăților pe care le întâmpină și cu tematizarea lor.
Dintre istoricii care și-au dat seama că încălcarea principiului restituirii întregului duce la erori, îl am în vedere, în primă linie, pe Florin Constantiniu. Istoricul cel mai cultivat al momentului, a publicat O istorie sinceră a poporului roman (Univers Enciclopedic, București, 1997). Nu insist asupra motivației cărții – aceea de a elibera istoriografia de prezentarea cvasireflexă a unei „succesiuni de victorii şi acte de eroism, săvârșite de viteji şi înțelepți fără nici un cusur”, prin dezvăluirea complicatelor contexte ale deciziilor, atestate de izvoarele însele. Florin Constantiniu reia propunerea lui Charles Seignobos (Histoire sincere de la nation francaise,1933), fiind preocupat să scrie istoria așa cum a fost. De pildă, relativ la actul din 1600, prin care cele trei ţări române au fost aduse sub autoritatea lui Mihai Viteazul (1593-1601), Florin Constantiniu trage concluzia că „Unirea din 1600 fusese înfăptuită de Mihai Viteazul sub presiunea împrejurărilor”. El argumentează că „la data înfăptuirii, conștiința de neam nu devenise conștiință națională” și invocă în sprijin o nouă investigare a arhivelor și date noi.
Sinceritatea ar trebui să fie prima însușire a unui istoric. Citindu-l pe exigentul Florin Constantiniu se pune întrebarea: Cât este istorie sinceră și cât istorie nesinceră în ceea ce se trimite pe piață?
Nial Ferguson a publicat The Pity of War: Explaining World War One (Basic Books, New York, 1999), în care, după investigarea de arhive comerciale și militare nedefrișate, a căutat să aducă la realitate istoria Primului Război Mondial. Nu insist nici aici asupra motivației acestei cărți. Ea este favorabilă păstrării Imperiului Britanic. După părerea lui Nial Ferguson, guvernul britanic a făcut calcule greșite și, în loc să stea deoparte, a intrat în 1914 în război cu Germania și ar fi astfel la originea războiului mondial. Dacă s-ar fi ajuns la o înțelegere între Marea Britanie și Germania, istoria ar fi luat un cu totul alt curs: Germania ar fi câștigat în Europa și ar fi creat de pe atunci ceva aidoma uniunii europene de mai târziu, s-ar fi salvat milioane de vieți omenești, Marea Britanie și-ar fi păstrat imperiul, iar centrul finanțelor mondiale ar fi rămas City of London. Înfrângerea Germaniei a atras schimbări de proporții în lume și disoluția Imperiului Britanic.
Ne interesează însă aici cercetarea istorică mai degrabă decât speculația contrafactuală. Pe de o parte, Nial Ferguson respinge derivarea războiului din poziția Germaniei în Europa Centrală, care ar fi împins-o la inițiativă militară. Pe de altă parte, el respinge derivarea comportamentului german din mult clamata „cale aparte (Sonderweg)” a evoluției Germaniei. Teza lui Nial Ferguson este aceea că Germania s-a angajat într-un război preventiv ca urmare a faptului că guvernul britanic a încurcat lucrurile. Diplomația britanică a fost cea care a făcut ca un război ce putea fi, eventual, regional, să devină un război mondial. Nu în Germania imperială au fost rădăcinile nazismului, ci în Primul Război Mondial și urmările sale.
Nial Ferguson demontează ceea ce el numește „mituri” ale istoriografiei despre Primul Război Mondial. Bunăoară, că Germania ar fi fost o țară militaristă – când nu a fost; că Germania ar fi stimulat Anglia să se alieze cu Franța și Rusia – de fapt Anglia a fost cea care a căutat aliați puternici; că dezvoltarea Germaniei ar fi creat temeri Marii Britanii – în fapt, erau prejudecăți britanice față de progresele germane; că limitarea înarmării germane ar fi fost datorată, înainte de 1914, economiei – nu, aceasta s-a datorat bugetelor și lipsei suportului politic; că Germania ar fi fost agresivă față de Marea Britanie – nu a existat așa ceva; că a fost entuziasm pentru război în Germania – entuziasmul nu a fost deloc general; că armatele aliate erau mai puternice – nu, cea germană era mai puternică; că britanicii au tratat mai bine prizonierii de război – nu, adesea îi omorau, pur și simplu; că Germania a fost ruinată economic de reparații prevăzute de tratatul de la Versailles – nu a fost, dar a lipsit voința politică de a executa reparațiile.
Dacă cel mai profilat istoric al contemporaneității și-a dat seama că interpretări în vogă de evenimente cruciale nu rezistă examinării precise, nu ar trebui puse întrebări? Cât este de fapt „mit” în scrierea istoriei?
Să rezumăm: pe piață este destulă istorie scrisă dogmatic, istorie aservită vederilor simplificatoare, istorie nesinceră, istorie mitizantă. Altfel spus, pe scenă este istorie la distanță de ceea ce s-a petrecut în realitate – o istoriografie, într-un anumit înțeles, naivă, oarecum precară și rămasă datoare în raport cu faptele atestate de izvoare. Ce încredere mai poate avea cititorul care vrea să fie informat și are scrupule? Pe ce-și poate întemeia atitudinile?
Se construiește și azi istoriografie naivă și pentru naivi, ori de câte ori apar conflicte și mai ales pe teritoriul istoriei recente. Și cu atât mai mult când arhivele au stat zăvorâte și abia au început să se deschidă. Ne putem imagina efectele desecretizării de arhive decise nu demult la Washington, Moscova, Vatican? Cel de Al Doilea Război Mondial și „războiul rece” sunt încă evident afectate de o astfel de „naivitate”, din cauza proximității față de interese existente și a insuficientei explorări a arhivelor. Iar pe terenul istoriografiei naive, oamenii controversează fără șanse mari de dezlegare a disputelor.
Trăim într-o cultură în care ne asumăm inevitabil o imagine despre trecut. Pentru a ne păstra însă raționali, rămâne obligația considerării faptelor și a cântăririi cu moderație a tuturor probelor. Avem de luat decizii, iar în fiecare implicăm certitudini privind istoria. Nu poate consola formula lui Lucien Febvre, „istoricul nu este cel care știe, ci cel care caută”. Este nevoie de reconstituiri făcute cu acuratețe, dar și de redarea întregului. Nu putem să nu recunoaștem că Tacitus avea dreptate cu maxima „sine ira et studio”. Doar că maxima este mereu invocată și prea mult trădată.
Azi este limpede că pentru a ajunge la istorie așa cum a fost, buna credință și simpla etică a cercetării nu ajung. Mai este nevoie de explorarea arhivelor și, desigur, de stăpânirea epistemologiei și metodologiei care duc la țintă. Iar pe un plan mai larg, de înțelegerea comunicativă a adevărului. În orice caz, conștientizând parțialitatea și fragmentarismul, se poate părăsi istoriografia naivă, spre o istorie pentru cetățeni maturi într-o democrație curată. (Din volumul A. Marga, Vocația gândirii în crizele de azi, în curs de publicare)
