Nu știm ce contribuție are (și în ce sens) generalul Opriș, numit director STS și avansat de trei ori pe vremea președinției Băsescu, dar vedem că același domn Băsescu, la rândul lui, a fost și el avansat – peste pragul de 5%. Chiar și așa, nu putem să nu observăm că, la București, s-a votat pentru „Băsescu-Petrov“ în proporție de 12%. Dacă o fi adevărat, atunci nu numai dl Băsescu are o problemă, ci și electoratul așa-zis educat, informat, civilizat etc. are mai multe. Trist de tot, dar ce mai contează!
Ca avertizare către cititori: dacă rezultatele care ni s-au livrat sunt și cele corecte – adică dacă nu au fost cosmetizate nițel la numărătoarea soft, nu cu mult, un procent sau două în sus sau în jos, cât unii să-și devanseze competitorii, iar alții să treacă sau să intre sub prag –, atunci și comentariile noastre sunt corecte; dacă nu – nu.
Așadar, cum apare, scena publică s-a înclinat spre Opoziție. Rețeta strategică dovedindu-se de succes, președintele plănuiește acum un nou referendum, pe care – potrivit dlui Orban, dar în ciuda protestelor ALDE – îl va cupla cu alegerile prezidențiale din toamnă-iarnă. Dl Barna de la USR s-a declarat de acord. Știe el de ce. Referendumul din 26 mai i-a fost de bun augur și l-a adus brusc în prim-plan. Următorul îl poate aduce chiar în locul celui care l-a convocat.
Într-adevăr, apariția ambițiosului președinte al USR – alături de palidul Cioloș – este un obstacol neașteptat pe drumul către un nou mandat al dlui Iohannis. Nu e singurul. Se formează, prin ricoșeu, și un alt obstacol, unul colectiv. Diatriba foarte corozivă a președintelui – din aceste zile, și din cele anterioare, și din cele viitoare – la adresa partidului de guvernământ riscă să-i antagonizeze atât de tare pe suporterii PSD-iști încât în turul doi la prezidențiale n-ar fi exclus ca aceștia să dorească să se răzbune (cu un fanatism derivat din fanatismul anti-PSD cu care s-a votat pe 26 mai) și să-și dea votul adversarului dlui Iohannis, oricum s-ar numi el. Așadar, președintelui i-ar trebui, în turul doi, un adversar propus de PSD, împotriva căruia să coalizeze suporterii proprii, din PNL, și suporterii USR. Căci dacă intră în turul doi cu un contracandidat de la USR, atunci realegerea președintelui atârnă de sufragiul bazinului PSD. Ceva îmi spune că nu-l va avea.
Rezultă că, din perspectiva Cotrocenilor, la capătul turului întâi al prezidențialelor, candidatul USR-PLUS ar trebui să se claseze pe locul trei, pentru a nu accede în turul doi. Așa ceva pare de neconceput pentru USR-PLUS, care se simte pe cai mari și vrea să rămână acolo. Nu întâmplător USR nu vrea să intre la guvernare, nu vrea nicio clipă să riște o erodare de imagine sau de speranță – speranța fiind capitalul lor electoral cel mai de preț.
Din păcate, la capitolul speranțe înșelate, arealul carpato-danubian și-a spart capul de mai multe ori, ultima dată pocnindu-se istoricește de experiența Băsescu, care tot așa, în 2004, a câștigat alegerile călare pe speranța anti-PSD, după care contracandidatul învins a intrat la pușcărie – și, de-atunci, uite unde s-a ajuns!
Oricine va fi contracandidatul dlui Iohannis, Diaspora – vulnerabilă la manipulări și diversiuni – va avea iarăși un rol de jucat; rămâne de văzut care va fi acesta: de discernământ propriu sau de masă de manevră. Fiind un segment destul de umoral și încă mai emoțional (dacă e posibil așa ceva) decât grosul electoratului autohton, Diaspora e capabilă oricând – prin influența financiar-sentimentală pe care o exercită asupra aparținătorilor din țară – să răstoarne masa de partea cui nu te aștepți. A nu se uita.
Eschiva USR de a nu intra, deocamdată, la guvernare naște o întrebare simplă: oare dacă electoratul, inclusiv Diaspora, ar fi cunoscut acest „amănunt“ – al derobării – ar mai fi votat atât de substanțial pentru această formațiune? Este deja prima falie de credibilitate a tinerilor „veniți din stradă“. Partida Iohannis pretinde – sau poate chiar așa e – că vrea căderea Guvernului. Dar mișcarea are două fațete: este adevărat că, pentru câștigarea alegerilor prezidențiale, este important cine le organizează, dar la fel de adevărat este că, prin îndepărtarea guvernului PSD-ALDE, se pierde calul de bătaie în campanie, utilizat și în țară, și în Diaspora. (De exemplu, cine ar mai fi ținut responsabil de eventualele derapări de participare la scrutin – orchestrate sau nu – în Diaspora?)
Oricum, Guvernul, în pofida boacănelor pe care le face la presiunea oprișanilor – inclusiv recenta ordonanță de alegere a președinților consiliilor județene –, nu are de gând să cadă, iar pentru trecerea unei moțiuni de cenzură nu există majoritate (cum spunea președintele UDMR – „nici cu noi“). În consecință, e nevoie de negocieri om cu om, adică – mai pe șleau spus – e nevoie de trădări din partea guvernamentală pentru a trânti Cabinetul. Rămâne de văzut dacă desistarea fortuită și forțată a dlui Tăriceanu nu va resuscita această cale de salvare individuală, pe bază fie de persuasiune, fie de șantaj, folosită în politica românească din cele mai vechi timpuri.
Între timp, cele două teme fierbinți, care decurg una din alta – guvernarea și prezidențialele – adâncesc falia dintre PNL și USR. Ce nu înțeleg tradiționaliștii de la PNL este că lupii tineri de la USR vor încerca să-i sfâșie când, după alegeri (anticipate sau nu), va fi vorba de înhățarea postului de prim-ministru. La PNL, bătaia peștelui la ordinea zilei este freneticul Rareș Bogdan. Așa cum scriam într-un comentariu anterior, dl Orban nici nu știe cât de mic începe să fie. Cu toată risipa de inteligență (politică) a profesorului Vlad Nistor în a ține balanța dreaptă între meritele fiecăruia, pisica va fi ruptă cât de curând și semnele sunt că, în Dealul Cotrocenilor, pisica dlui Orban își va rupe gâtul.
Proaspăt uns șef al delegației române la PPE, fostul moderator patriotard își impulsionează acum colegii foarte gastronomic: „Trebuie să mergem înainte, chiar dacă pentru asta trebuie să înghițim broaște!“. Probabil că se referă la broaște vii, pentru că cele gătite nu sunt rele deloc. În politică, perspectiva îngurgitării de broaște este evocată când apare necesitatea unor compromisuri majore – chiar pupături în diverse părți sensibile – cu adversari dintre cei mai înverșunați și poate care mai și miros. Faptul că și dl Băsescu – alături de UDMR – l-a votat ca șef de Bruxelles pe dl Bogdan ne arată că până și bătrânul marinar s-a dat pe brazdă și ascultă o comandă unică. Toată lumea așteaptă verdictul Justiției privind colaborarea lui cu Securitatea ca poliție politică. Unii pariază că va fi achitat.
Chiar dacă e o lume de batracieni, dl Barna nu pare dispus să mănânce broaște. Nu știm ce gusturi are dl Cioloș, înnoitorul (care, fiind horticultor, e mai obișnuit cu vietățile pământului), dar – cu discursul lui gelatinos – francofonul de Cluj cam dispare din peisaj, în timp ce aliatul său, originar de prin Sibiu, manager la bază, are texte articulate, cu care poți sau nu să fii de acord, dar pe care nu le poți ignora. Una peste alta, după ultimele isprăvi, șansele ca viitorul președinte să fie tot din Sibiu rămân intacte. Rămâne, totuși, skanderbegul de pe frontul invizibil. Mai devreme sau mai târziu, prietenii din umbră ai partidei Iohannis vor intra în coliziune cu prietenii din umbră ai partidei Barna-Cioloș. Ceva îmi spune că prietenii dlui Iohannis sunt mai dotați.
Încheind pe acest ton optimist, să ne amintim ce mai spunea badea Voltaire: „Politica este mijlocul prin care unii fără principii îi conduc pe unii fără memorie“.
Aferim.
