Încercând să evalueze prezența și performanțele firmelor autohtone în România actuală, rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România), împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), spulberă implicit, prin însăși prezentarea separată, pe segmente, a statisticilor globale, minciuna gogonată a așa-zisei „creșteri economice a României” (vezi „România liberă”, 17 aprilie 2019).
Se dovedește că așa-numita „creștere economică a României” este, de fapt, a firmelor străine din România, a căror pondere se mărește constant și substanțial în total, în timp ce firmele românești, culmea în chiar perioada de maximă creștere economică mult lăudată, dau înapoi. Rapoartele PIAROM-ZF – repetăm, prin însăși prezentarea pe segmente (românesc/străin), prezentare cu deplină justificare în economia reală (unde cele două segmente au puține conexiuni unul cu altul), „ansamblul economic” România fiind doar un amalgam statistic – dau jos vălul și de pe o altă realitate dramatică a României coloniale actuale, arătând clar cu degetul, deși fără să vrea, cine fură de fapt România, acea Românie supraevazionată fiscal sub nasul ANAF și vlăguită de corupția împotriva căreia pretinde că se luptă DNA.
Ultimul raport al PIAROM-ZF, cu date complete pe 2017, evidențiază că firmele cu capital privat românesc au ajuns să mai obțină doar 45% din cifra de afaceri contabilizată pe ansamblu, folosind 62,4% din forța de muncă ocupată, în timp ce firmele cu capital străin au trecut de 51%, utilizând numai 30,7% din forța de muncă (firmele cu capital de stat având o pondere de circa 4% în cifra de afaceri și una de 6,9% în forța de muncă ocupată). Față de anii anteriori, ponderea capitalului românesc este în scădere, cea a capitalului străin în creștere.
Contrar acestei tendințe, datele arată că profitabilitatea, calculată ca raport între rezultatul net (profituri brute minus pierderi) și cifra de afaceri, a fost mult mai mare în cazul firmelor românești: 6,7%, față de 3,7%! Adică dublă! În anii anteriori, discrepanța a fost și mai pronunțată pentru că, în timp ce în 2016 a fost cam același lucru, în 2015 profitabilitatea firmelor românești a fost chiar de trei ori superioară, iar în 2014 infinit mai mare, deoarece nu mai aveai ce să compari, întrucât capitalul străin a lucrat atunci în România pe pierdere!
Una peste alta, capitalul românesc ar fi de peste 2-3 ori mai profitabil decât cel străin în România. Să vezi și să nu crezi! Aiureala depășește imaginația! Preluarea pur și simplu a unei asemenea evidențieri statistice este clar o prostie! Iar vânturarea ei în spațiul public o diversiune! Căci profitabilitatea mai mare a capitalului românesc decât cea a capitalului străin este, economic, o anomalie!
Nu poate fi mai profitabil capitalul românesc decât cel străin în România cel puțin în măsura în care, potrivit statisticilor însele, la același rezultat obținut, capitalul străin folosește de două ori mai puțină forță de muncă, având deci o productivitate a muncii mult superioară. În cazul capitalului străin, se obțin 51% din cifra de afaceri pe ansamblu cu nici 31% din forța de muncă, deci un coeficient 1,6, în timp ce în cazul capitalului privat românesc se obțin doar 45% din cifra de afaceri cu peste 62% din forța de muncă, deci un coeficient 0,7, respectiv de 2,3 ori mai mic!
Cu alte cuvinte, situația în realitate este inversă: capitalul străin funcționează cu o productivitate de 2,3 ori mai mare decât cel românesc și ar fi ilogic să fie mai puțin profitabil! Te-ai mira de ce își mai pierde timpul pe aici, prin România! Luând ca bază de profitabilitate măcar diferența de productivitate a muncii evidențiată de statisticile însele, nu capitalul românesc este mai profitabil, ci cel străin este mai profitabil, și anume de cel puțin două ori.
Atunci de unde provine anomalia? Statisticile privind cifra de afaceri și ocuparea forței de muncă exprimă situația reală, concretă din teren. Statisticile privind profiturile exprimă ceea ce raportează companiile. Este vorba nu de profiturile reale, ci de profiturile raportate. Admițând pentru simplificare că, față de cel românesc, capitalul străin nu ar avea niciun avantaj tehnologic care să se convertească direct în profit, înseamnă că, la cifra de afaceri obținută și forța de muncă folosită, capitalul străin realizează cel puțin 70% din totalul profiturilor. Iar cel românesc doar vreo 30% din total.
Când este însă vorba de profiturile raportate, capitalul străin a declarat în 2017 profituri brute de 46 miliarde lei, iar cel românesc de 61 miliarde lei. Respectiv, 43% și 57% din total. Vertijurile îl apucă pe orice om de bună-credință.
Profiturile brute declarate au fost doar de 107 miliarde lei în 2017, reprezentând, ne spun de data aceasta chiar statisticile oficiale, doar vreo 20% din profiturile totale efectiv realizate, cifrate la sume, derivând din însăși statistica PIB-ului, de peste 450 miliarde lei. Din acestea, capitalul străin, care a obținut profituri pe puțin de 300 miliarde lei, a declarat doar 46 miliarde lei, adică numai vreo 15%.
Capitalul românesc, care a obținut profituri brute de vreo 150 miliarde lei, a fost mai generos, declarând 61 miliarde lei, adică peste 40%. Mai precis, din ceea ce statul român a putut fiscaliza în total din profiturile declarate, vreo 57% au provenit de la firmele românești, cu toate că aștepta de la acestea numai circa 30% din total. Și asta pentru că onor capitalul străin, prin profiturile declarate, a adus la fiscalizare sume ridicole, reprezentând doar 15% din ceea ce se cuvenea și constituind din totalul profiturilor fiscalizate la nivelul statului doar 43%, în loc de 70%! Cine fură România? Căci de statul român nu mai este cazul să ne întrebăm! Acesta nu prea mai există, a fost ca și desființat!
Față de cât se fură prin evaziunea fiscalizării profitului, capitalul românesc a ajuns un fel de sfânt prin comparație cu capitalul străin, care este dracu’ gol, plătind doar vreo 10-15% din ceea ce ar trebui să plătească și trimițând afară fără fiscalizare 85-90% din profiturile efectiv realizate în România. Este vorba de 40-50 miliarde euro anual! Ar trebui poate să ne întrebăm de rolul ANAF și DNA în toate acestea.
ANAF-ul nu trece decât pragul firmelor românești, neîndrăznind în cazul firmelor străine, iar DNA nu caută decât corupți români, străinii fiind bibelou de porțelan de neatins! Și-au făcut sau nu treaba aceste instituții? Greu de răspuns, căci, după cum se vede, au transformat capitalul românesc, ăla hoțoman și corupt, într-un adevărat sfânt, prin comparație cu dracu’ gol, capitalul străin!
