Nu este un invidios clasic, doar un individ care se opune fericirii celuilalt. Hater e derivat de la verbul to hate = a urî, a simți aversiune față de ceva sau față de cineva. Informal, e un personaj benign. Trăieşte şi se bucură din ură. Face rău dinadins, critică fără măsură, îşi bate joc de celălalt, fără a avea prea mari aspiraţii. Pur şi simplu se simte împlinit atunci când contestă. Dacă-l întrebi ce ar pune în locul personajelor supuse travaliului urii sale, nu are vreun nume de rostit sau vreo soluţie la problemele sesizate. E justiţiarul de serviciu sau de servicii.
Măcinat de complexe, devine pradă uşoară reţelelor instituţiilor de forţă, cele care caută în războiul deschis împotriva clasei politice huiduitori de vocaţie. Devenit un birjar al internetului, suduie la fel ca vizitiul Lae, când calul merge hăis şi el vrea cea.
“Cei care mă urăsc fără motiv sunt mai mulţi decât firele de păr din capul meu. Sunt cei care mă vor distruge, cei care mă atacă cu minciuni. Ceea ce nu am furat trebuie să dau înapoi? O, Doamne, tu știi ce e în mintea mea; greșelile pe care le-am făcut nu sunt ascunse de tine.”(Biblie, Psalm 69: 4-5)
Haterul are un corolar de verbe şi de interjecţii. Mai mulţi hateri compun o hăităreală. Un grup organizat de manevră şi de manipulare. Cum se face că la acelaşi ceas o injurie sau o invectivă apare ca din senin în şapte zări? Specialiştii comunicării publice definesc acţiunea drept o agresiune în haită. Mai mult, limbajul comun demască laboratorul de creaţie a sloganurilor. Un loc comun. De unde se transmit brief-urile.
Haterul e un Gică-Contra. El se opune din vocaţie. Huiduie ca să se simtă bine. Înjură când n-are argumente. Bălăcăreşte pe orice lider de opinie. E ca ţaţa de la bloc. Dacă o pui să administreze ceva, nu e în stare nici să ţină un registru. N-are nimic constructiv. E un distrugător endemic. E destul să i se arate capul de mort. Trece rapid la acţiune. Scoate vitriolul mai degrabă decât fetele mari trusoul în noaptea nunţii. E un perfecţionist al urii calificate. Varsă venin ca şarpele. Plescăie şi bate cu nuielele de vorbe orice îi sare în cale.
Acesta este haterul clasic.
Haterul calificat acţionează pe registre tactice. Urăşte bătrânii, îi put bisericile, religiile i se par ideologii degradante. Este un opozant al PSD. Când i se pune pata pe ceva vede negru în faţa ochilor. Se scoate prin maxima: “Vin ruşii”. Fire atee, ar vrea să pară gnostic. Limbajul îl trădează. Precum pantofii cu sânge purtarea gâdelui.
Faţă-n faţă n-are curaj să spună nimic. E viteaz doar la clape. Dacă are şi o identitate ascunsă, devine armăsar. Joacă la rupere. Are energie macabră. Poate scoate şi morţii la atac. Precum un vampir, bea cupe de ură. Pentru el Parlamentul e plin de găozari, şuşe şi hoţi. Uită că n-a mers la vot. Şi n-are reprezentare.
Recent am citit postarea unui oarecare Tudor Dumitraşcu: “Centrul Bucureştiului se umple încet, dar sigur de focare de misticism şi subdezvoltare acută, menţinute intenţionat de politicieni criminali care sădesc ură şi înapoierea, conspiraţia şi duşmănia faţă de progres şi civilizaţie”. Într-o epifanie a răului scrie despre cum pute o biserică şi ce transpiraţii au cei din „secta idioată”. Se pot observa clişeele. Asemenea lui Lucifer, stigmatizează şi pune anateme din propriul comportament.
Haterul supracalificat e altfel. El e servit cu ticuri verbale de la Comandament. E brifat cu date tehnice din Codurile de Procedură Penală. Se pricepe la toate. Şcoala i se pare că are o programă aiurea. Poate da oricând mercurialul la motorină. În zadar i se arată preţul crescut al barilului pe burse, vede doar unici vinovaţi: Dragnea&Tăriceanu. E ca un virus. Sau ca o meliţă stricată. Bate darabana pe o partitură scrisă de alţii.
Haterul de reţea îl recunoşti lesne. El acţionează la comandă. Se înfoaie atunci când ceasul democratic nu-i convine stăpânului. Urlă că e frig, chiar dacă afară sunt +35 de grade. Luptă pentru drepturile licuricilor, dar e împotriva marşului pentru viaţă. Dacă-l întrebi ce meserie are, nu ştie să-ţi spună de ce e lipsă în Revisal. Prezent la apelul de seară al Unităţii, îl simţi noaptea cum bântuie pe net precum strigoii.
Peştera lui Platon e peisajul care-i descrie cel mai bine trăirea, purtarea şi vrerea. Fiind un specimen al întunericului, urăşte lumina. Crezându-se nemuritor în stirpea sa, a contestatarilor de profesie, îşi bate joc de bătrâni. Deşi n-are niciun job, râde de asistaţii social. Dacă-l pui să compună o elegie, îţi dă pasaje din requiem. E ca râma şerpească. Când să-i cauţi capul, nu mintea, îţi alunecă printre degete. Din adâncuri, strigă că nu el e viermele de salcie care se dă la răpitor.
Puzderia de hateri explică oarecum şi cine finanţează reţelele sociale. Cei care din anarhie scot profit.
Revoluţionarul de profesie, din vremea lui Caragiale, a avansat ierarhic, fiind magisterul de net. El judecă, dă sentinţe, chiar dacă nu ştie să explice ce-i aia o suspiciune rezonabilă. E demonul mereu drepţi la comanda sistemului.
Dacă s-ar face lespezi spre Iad, heităreala ar fi smoala încinsă, gata de turnat.
