Nota bene: un cartier tradiţional, patriarhal, de vile, tipic bucureştean, care astăzi nu mai există, pentru că acolo acum este Casa Poporului.
Bucureştiul clasic interbelic este astfel, verde, ca în nuvela lui Eliade, şi, dacă ieşim din urbanismul vertical al marilor bulevarde, în spate îl putem admira, tăcut, liniştit, stabil, plin încă de verdeaţă pe alocuri, pulsând încă de oxigen, în pofida prafului de Bărăgan prezent.
În toamna anului 1996, am publicat un amplu interviu cu arhitectul-şef de atunci al Capitalei, Peter Derer. Un om de mare bun-simţ. Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care mi le-a spus dl Derer atunci a fost: „Va trebui să alegem ce fel de capitală vrem să avem: una vegetală sau una minerală“.
Era debutul sezonului verticalizării Bucureştiului patriarhal. Atât cât din el nu fusese încă atacat de sistematizarea lui Ceauşescu. Această dezvoltare urbană haotică mai continuă şi astăzi. Este poate normal ca dezvoltatorii imobiliari să fie interesaţi exclusiv de profit, cum ar fi firesc, de asemenea, şi ca autorităţile locale să fie preocupate de ecologizarea şi responsabilizarea socială a intereselor acestora.
Dar, chiar dacă, într-o zi, nu s-ar mai construi de-a valma blocuri de 20 de etaje, din fier şi sticlă, printre vile în stil interbelic românesc, principala problemă ar rămâne: Câtă verdeaţă avem în Bucureşti? Ce facem cu grădinile noastre şi cum putem face să avem şi mai multe? (Pentru că e clar că zona metropolitană a Capitalei va fi oricum, în viitor, şi mai generoasă cu verticalizarea urbană.)
Vara, când dă zăduful şi pământul crapă, este cel mai bun moment pentru a calcula ce debit maxim de apă din resurse publice este necesar pentru întreţinerea parcurilor şi grădinilor Capitalei. Vom descoperi că niciodată niciun primar bucureştean nu a calculat care este necesarul.
Nici nu a făcut minimul efort să folosească salba naturală de lacuri ce traversează Capitala, alimentată de râul Colentina. Puţini ştiu că, în afară de Lacul Bragadiru şi Lacul Balta Albă, celelalte fac parte dintr-o vastă reţea ganglionară de lacuri şi bălţi de pe râul acesta minunat.
El poate fi folosit ca resursă naturală de apă publică. Aşa cum, de asemenea, reţeaua aceasta de lacuri poate fi amenajată consistent, devenind o zonă de loisir deosebit de atractivă. Există oraşe ale lumii care şi-ar dori să fie binecuvântate cu astfel de condiţii naturale.
Este foarte instructiv să urmăreşti şi să analizezi mecanismele prin care, în condiţiile în care Capitala ar trebui să fie un rai verde, prietenos şi ecologic, parcă ne străduim să o transformăm, pe zi ce trece, într-un golem urban sufocant, în care să ne otrăvim mai eficient vieţile.
În niciun caz, personajul lui Eliade din „La Ţigănci“ nu ar mai putea exista fără grădini. Sau poate cine ştie. Din tramvaiul năduşit de căldură, una cum „nu mai fusese din 1905“, el şi alţi călători discută despre o superbă grădină de nuci.
„Sunt nuci bătrâni“, spune personajul Gavrilescu. „De aceea e atâta umbră şi răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizeci-patruzeci de ani“. De aici începe realismul fantastic al celebrei nuvele a marelui scriitor şi gânditor.
Gavrilescu continuă, glosând pe răcoarea dată de nuc (azi, conform legii române, cine taie un nuc trebuie să primească aprobare, altfel plăteşte o amendă de 5.000 – 10.000 de lei, atât de preţios e acest copac): „Primăvara, când nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai la o fereastră ca aista şi, din fuga tramvaiului, vezi tot grădini înflorite“.
Oricine îşi poate da seama că un personaj precum Gavrilescu, al unui scriitor bucureştean al anului 2050, când Capitala ar putea deveni un infern arid, pe verticală, ca Dubai City, va trebui să fie drastic aclimatizat scriitoriceşte:
„Primăvara deja era prea cald şi nici măcar nu se mai simţea cum adie vântul, era un infern. Stăteai la o fereastră ca asta şi, din fuga tramvaiului, vedeai tot blocuri egale, negre, înfierbântate, în timp ce arşiţa îţi jupuia pielea capului…“.
