Vremurile orașului negustoresc Galați, bazat pe un febril comerț fluvial, sunt demult apuse. Ar putea reveni, dar e o chestiune geopolitică. Totul depinde de deschiderea culoarului Rin–Dunăre. În prezent, blocat de Budapesta. Mai depinde şi de o altă secţiune geopolitică: afacerea rusească. Galaţiul e la 18 km rutieri vest de Giurgiuleşti, localitatea moldoveană cea mai sudică, cu poziţie strategică: e vamă cu România, stat UE, şi are 600 de metri de doc comercial pe Dunăre – singura deschidere a Moldovei la fluviu. În fine, între satul Giurgiuleşti și oraşul Reni, la graniţa dintre Moldova şi Ucraina, sunt alţi 8,9 km rutieri, tot spre est. Cele trei localităţi sunt atât de apropiate, că din Galaţi, peste Lacul Brateş, se văd celelalte două. Din cauza perspectivei par alături – Giurgiuleşti în stânga, Reni în dreapta.
Era comunistă a dus la transformarea târgului liniștit interbelic, plin de comersanţi greci, armeni, bulgari şi turci, într-o metropolă industrială. La începutul anilor ’90, orașul era un exemplu viu al României comuniste energofage. În anii ’80, trenuri bou-vagon aduceau la Galaţi, luni dimineaţă, bieţi ţărani gălăţeni şi bârlădeni dezrădăcinaţi ce lucrau în Combinat. În timpul săptămânii, oraşul avea cam 500.000 de locuitori. Duminica, scădea la jumătate.
Combinatul efectiv era un oraș contrapus adevăratului oraș. Dacă veneai cu trenul dinspre nodul feroviar Şendreni, vedeai la stânga oraşul de furnale, negru, hâd, poluant, şi la dreapta oraşul cu oameni. Oraşul cu furnale avea, ca şi cel cu oameni (şi are şi azi), curse regulate interorășenești (adică între cele două oraşe), tramvaie, propria divizie de transport, numită Atlas, propriul service, numit ICMRSG, ș.a.m.d. Pe lângă Combinatul Siderurgic, prosperau zeci de întreprinderi mari şi mici, dintre care unele mai există și acum.
În 1989, unu din şase gălăţeni lucra în Combinat, ce avea 50.000 de salariaţi. La finele lui 2017, acelaşi combinat, deţinut acum de ArcelorMittal, avea 5.975 de salariaţi. Cum s-a ajuns aici? Cauzele sunt multiple.
În primul rând, piaţa s-a contractat puternic: revoluţia post-industrială face ca umanitatea să aibă nevoie de cantităţi mult mai mici de oţeluri. În al doilea rând, de la începutul anilor ’90, chiar managerii combinatului au săpat la rădăcina lui. Tabla zincată, la mare preţ, era vândută de firme-căpuşă, ce externalizau din profitul unităţii. Orice activitate era căpuşată cu o activitate paralelă, făcută de firme private, de multe ori chiar ale directorilor.
Paroxismul a fost când unul dintre artizanii căpuşării, Dumitru Nicolae, lider local PSD, a ajuns primar al oraşului. Galaţiul avea, pe de altă parte, un mare doc de lansare a navelor construite de Șantierul Naval; un port și o gară fluvială; un port mineralier.
Orașul era frumos, construit pe terase succesive. Respira aer cosmopolit din Dunăre, dar trăia din acumulările monoindustriale ale siderurgiei şi metalurgiei asociate acesteia. Povestea decăderii Galaţiului seamănă cu cea a decăderii Venezuelei, cu oraşe splendide, ecologice, construite însă pe spinarea monoindustrialismului petrolier.
Galaţiul eclipsa Brăila, veșnicul rival – ceea ce, după părerea mea, a fost și este o prostie. Organic, cele două formează cumva un soi de conurbaţie transjudeţeană cu tranșee administrative săpate artificial.
Azi, aproape totul e trecut. Orașul e unul din care pleci, pentru că nu ai viitor şi e sărăcie. Totul din cauza extincției treptate a industriei. Și de la condamnarea unui potenţial mare oraș românesc la a fi monoindustrial, în condițiile în care el, natural, e un oraș cumplit de negustori.
Nici măcar pod peste Dunăre nu a reușit Galaţiul să-și facă, spre Tulcea. Cum ar fi fost posibil, ce mai mânca gura patronului bacului? Așa că, acum, un oraș întreg stă la mâna concernului industrial ce va achiziționa Combinatul ArcelorMittal.
Comersantul ar putea chiar să parafrazeze, cu năduf: „Galați, oraș cumplit de siderurgiști, / În tine stă comerciantul ca-n Sodoma…“.
