Spațiul public este invadat de frică. Dar există o singură frică întremătoare: frica de ridicol.
Unii se nasc proști, alții se formează cu timpul, avea să proclame George, nebunul de pe terasa Flora, din orașul meu natal. Aveam o problemă ca timpul acela să nu fie mai diliu decât noi.
Ajuns în București, prin anii ’90, obișnuiam să-i fac domnului Octavian Paler vizite regulate. În timpul șaradelor intelectuale, mă tachina mereu cu întrebarea stânjenitoare vârstei mele: “Dumneata realizezi câtă înțelepciune trebuie să aibă un om, pentru a-și dezvolta teama de ridicol?”
Dezbatere în Parlamentul interbelic: „Ce să învăţăm noi de la un inginer?”, s-ar fi întrebat răutăcios marele istoric Nicolae Iorga. Ionel Brătianu ar fi răspuns sec: „Măsura, domnule profesor, măsura!”
Nu cunoșteam sentimentul de frică. Supraviețuisem terorii din Decembrie 1989. Eram un erou al zorilor capitaliste. Un visător extravagant. N-aveam nimic din spiritul său taciturn.
Atunci, mi se părea un lup singuratic, ros de disperări inițiatice. Nu existențiale. Înțelegea contextul altfel decât mine. Scruta viitorul din perspective apocaliptice. Propăvăduia venirea unei lumi dominate de tembeli reacționari.
Așezați mereu la o măsuță joasă, eu visătorul și pe partea opusă, el pesimistul, combăteam epicul despărțit de sacralitate. Eu credeam, el nu credea. Îmi venea să cotrobăi pe masa lui de scris, să găsesc resursele nihilismului. Nu-i înțelegeam gândirea. Părea un nefericit scufundat în marea noastră fericire. Eram liberi, iar pe el ce povară îl persecuta?
Debordantele mele perspective se izbeau de disperările sale vindicative. Îi plăcea cum îl provocam. Naiv, credeam că pot doborî munții și că libertatea va fi perpetuă.
citește și: Rochița roz: o nouă gafă de protocol a Președinției
Din cărțile de război, știam că înțeleptul e neînfricat. Era primul socratic întâlnit în viață. Spiritul său defetist mă enerva. Îl tachinam.
Pe vremea când încă mai eram posedat de spiritul revoluționar, nu înțelegeam unde bate moșul. De ce e ridicol să cutezi? Să-ți pui ținte înalte? Să faci imposibilul posibil?
N-aveam arii de introspecții. Nici bătăi de cap despre relativitatea vieții.
Posedații de adevăr copleșesc prin prostie
Pentru noi, a fi fricos era sinonimul tocilarului, al singuraticului retras de frică să nu fie batjocorit. Majoritatea râdea de proști.
Veneam dintr-o lume convinsă că doar prostul e fricos. Octavian Paler avea să mă îndemne să-mi caut frica de ridicol. Îmi descria personaje, scenarii ale eșecurilor predictibile, prostia lumii, care ne va copleși. Iar singura formă de rezistență era dezvoltarea fricii de ridicol.
Abia după dispariția sa, am realizat că un monstru sacru a încercat să mă pregătească pentru naufragiu. Un înțelept stoic e mai puternic decât un prost calificat.
Astăzi, posedații de adevăr ne copleșesc viața. Cu atâția convinși în jur, ți-e teamă să recunoști dreptul tău la îndoială.
Raționalii de azi sunt iraționalii de ieri
Astăzi, a fi rațional înseamnă să ai bani, să călătorești prin lume, ca boul spre poarta vacii, să huzurești în cârpe de firmă, să ai ultimul răcnet de „Jaguar,” dar să râzi de absurzii melancolici care citesc vreo carte.
Emil Constantinescu a câștigat alegerile prezidențiale, chiar de ziua mea de naștere: 17 noiembrie, în anul 1996. Ajuns “la conducere,” în redacție, am sărit de bucurie și i-am pupat pe toți șefii: “Am învins!”
Simțind că duhnesc urât a speranță, Octavian Paler m-a respins: “poate veți câștiga dumneavoastră vreo funcție, eu mă reîntorc la disperările mele.” Am plecat rănit în orgoliu. Nu-mi propusesem nicio sinecură.
După nouă luni de la acel moment, aveam să fiu strigat, de mai multe ori, de Octavian Paler, înconjurat de o sumedenie de cititori. M-a apostrofat că n-am mai trecut pe la el, pe acasă. Mi-a zis că are și el un vis, pe care eu am datoria să-i-l împlinesc. Acela de a cina cu președintele într-o seară la reședința din Scroviștea, unde auzise el că vine cerbul la masă. Fiind foarte cald la ediția de atunci a Bookfest (se ținea la Teatrul Național din București, fără aer condiționat), voiam să ies cât mai rapid. L-am asigurat că se va rezolva. Ajuns seara la Cotroceni, am dat buzna peste șeful Cancelariei Prezidențiale. L-am rugat să-l treacă și pe mentorul meu pe agenda de întâlniri a președintelui. Mi-a dat o replică șoc: “Dar cine e Paler ăsta să aibă așa de mari pretenții?” I-am replicat: “Dorine, nu știu ce vei ajunge tu, dar el cu siguranță va fi cel mai mare sceptic român!”
„Scafandri puterii”
Paler mă tot suna. Cu o lipsă de reverență imbecilă, nu-i răspundeam. Și a trecut vara anului 1997. Într-o dimineață, m-am trezit invitat la Președinție. Emil Constantinescu nu mai prididea cu reproșuri asupra elitelor intelectuale. Avea editorialul “Scafandri puterii” pe masă, semnat de directorul ziarului “România liberă,” prin care deplângea singurătatea șezlongului prezidențial de pe plaja mării, protejat de gărzi de corp, travestite în scafandrii. Îl citisem deja seara (Conduceam o companie de monitorizare a presei).
O sarabandă de vini imaginare mi se transmiteau. „E ridicol, Paler ăsta.” Președintele era nervos. N-am găsit momentul optim pentru a-i explica motivul criticii paleriste.
Paler era înțelept. Înțeleptul e și el om care mănâncă.
Morala acestei relatări e că odată ajuns în vârful lumii, trebuie să ai teamă de ridicol, pentru că nu ești nemuritor.
Frica de ridicol e factorul protectiv cel mai bun, într-o lume a imbecililor care ard de aroganță.
VOCILE LUMII
Visul unui om ridicol
Fiodor Dostoievski
„Visul unui om ridicol” (în rusă: Сон смешного человека, Son smeshnovo cheloveka), nuvela lui Fiodor Dostoievski, este o cronică experiențelor existențiale ale unui bărbat care decide că nu există nimic de valoare în lume și vrea să se sinucidă.
Personajul s-a crezut ridicol toata viața. Toți râdeau de el. Ar fi râs nu de sine, ci de dragul lor. Tristețea îl împiedica. El cunoștea adevărul, dar ceilalalți nu-l cunoșteau și râdeau de el.” Povestea a apărut pentru prima dată în jurnalul lunar al lui Dostoievski, în anul 1877.
