Când înainte de 15 mai se discuta cu fervoare dacă sectorul de restaurante să intre sau nu printre cele în care să opereze relaxările din respectiva dată, premierul Orban, într-o conferință de presă, a scos la bătaie un argument care îi părea probabil dânsului a cântări copleșitor în balanța unei decizii. Dincolo de antiepidemicul dar logicul argument „cum să mănânci cu mască pe față?!”, dl Orban a spus savant că, dealtfeI, sectorul are o contribuție limitată la PIB și deci ne mai putem permite să-i amânăm reluarea activității vreo lună și jumătate-două!
Cine i-o fi băgat strâmba, dacă nu este chiar de la dânsul citire?! Onor sectorul „hoteluri și restaurante” (căci acestea sunt înfrățite prin natura însăși a activității lor și o despărțire a lor este noaptea minții!) are într-adevăr o contribuție mică (vreo 2%) la PIB. Dar această contribuție nu e mult mai mică la PIB decât cea a falnicului sector auto (3,3%), mult cântat de menestrelii multinaționalelor pentru mântuirea pe care acesta ar reprezenta-o pentru biata economie din România. Sector care la data respectivă își repornise deja motoarele! De fapt, lucrurile stau și mai și! „Limitata contribuție la PIB” a sectorului „hoteluri și restaurante” este pe unitate de producție (cifră de afaceri) de aproape 2 (două) ori mai mare decât cea corespondentă a minunatului și inegalatului în osanale sector auto, indiferent dacă este vorba de asamblări de automobile sau de producție de componente și accesorii auto! Vai, cum se explică așa ceva? Foarte simplu: prin lohn-ul pe care îl reprezintă de fapt sectorul auto în România (cu beneficii nefirești pentru proprietarii străini și cu aport ridicol de valoare adăugată pentru România). Având în vedere că cele două sectoare ocupă cam tot atâta forță de muncă, înseamnă oare această diferență că un ospătar de la Carul cu bere este de două ori mai eficient decât un încărunțit muncitor de pe banda de montaj de la Mioveni?! Nu! Înseamnă doar că, în timp ce patronul român de la Carul cu bere plătește din ceea ce încasează o parte comparativ decentă angajatului său și achită o obligație rezonabilă gazdei sale (statul român), patronul străin de la Mioveni este pur și simplu jefuitor și cu unul și cu altul! Salariile reprezintă la Dacia nici 6% din cifra de afaceri, iar la uzina germană de cutii de viteze de la Sebeș doar 1%! Cât privește impozitele pe profit nici să nu le mai menționăm, căci „optimizările fiscale” sunt astfel aranjate în scripte încât abia dacă apar profituri care să fie raportate spre impozitare! Pe terenul numit România, Dacia – zisă românească! (ce tragicomedie!) – își organizează un jgheab pe care produsele cu valoarea adăugată din Franța intră și ies fără a lăsa ceva valoare adăugată și pentru România. Sectorul auto participă la cifra de afaceri pe ansamblul firmelor din România cu peste 5,6%, dar la PIB doar cu 3,3%. Diferența este pentru patronii străini câștig net, neimpozabil, pe spinarea angajatului român și a statului român. Poate pe dl Orban nici nu-l interesează toate acestea! Important este doar ce comenzi îi transmit șefii săi. Apropo, cum s-o descurca domnia sa cu atâția șefi deodată: și Iohannis și Partidul Popularilor Europeni al dnei Merkel și Comisia de la BruxeIles?! Dar în chestiunea cu pricina dl Orban mai bine tăcea și se rezuma să se întrebe retoric „cum să se mănânce cu masca pe figură?!” Și dacă tăcea, precum spune proverbul, filozof rămânea!
Trebuia însă să știe măcar cât de cât cum se finanțează cele două sectoare, nu de alta dar ca să aibă o imagine în legătură cu perspectivele lor după o reducere severă a activității. Această problemă crucială a beneficiat de o solidă clarificare, deja în urmă cu doi ani, într-o amplă analiză, „Capitalul în România postcomunistă”, o lectură obligatorie, aparținând dlui Florin Georgescu, atunci ca și acum prim-viceguvernator al BNR. Fost PSD-ist și susținut de către PSD pentru această funcție și, mai mult, de o altă plămădeală decât echipa de zgomote a dlui Isărescu, persoana cu pricina poate nu-i place dlui Orban. Dar, place nu place, domnia sa se menține de ani buni în poziția respectivă de top la BNR. Și, probabil, știe și dI Orban, în problema cu șefii care îl confruntă atâta, că șefii șefilor de la BNR sunt peste șefii săi. În analiza menționată, autorul disecă măruntaiele capitalismului din România postcomunistă și pune o anatemă precisă: în România avem de-a face cu firme sărace dar cu patroni bogați! Ușor de înțeles politic, dl Florin Georgescu nu a găsit cumva în analiza sa că România ar fi ajuns o colonie și nici că, precum una dintre principalele consecințe, n-are un sistem bancar propriu, cel existent fiind dominat și diriguit de bănci străine. Dar toate datele sunt măiestrit investigate și aprofundate și teza cu pricina reiese emblematic.
Mai tehnico-financiar formulată, este vorba de o subcapitalizare a firmelor din România postcomunistă, care constituie o trăsătură caracteristică pentru absolut toate firmele: mari și mici și, ce să vezi, străine și respectiv românești! Evitând problema cu colonia, autorul nu accentuează net asupra diferențierii care deosebește firmele cu capital străin de cele cu capital românesc în ce privește subcapitalizarea. Pentru firmele străine, subcapitalizarea este o strategie, un instrument: de a obține maximum de profit cu minimum de angajamente financiare! Piesa centrală în domeniu este o combinație între o finanțare ieftină din afară și o sabotare a valorii adăugate dinăuntru. Finanțarea ieftină este obținută de la băncile prezente cu numele și pe piața românească, dar de la ele de acasă și nu de la subsidiarele din România, care finanțează de trei ori mai scump! Iar din punctul de vedere al valorii adăugate nu numai că pe plan intern sunt practicate activități cu valoare adăugată joasă, dar cea generată în afară este purtată prin România cu intrare și ieșire doar pentru a umfla artificial consumurile intermediare, adesea chiar și numai fictive, spre a diminua indirect profiturile efectiv realizate. De aceea, la toate activitățile capitalului străin există o diferență, adesea fabuloasă, între contribuția la cifra de afaceri și contribuția la PIB (care este valoare adăugată). Câteva luni de pauză nu reprezintă mare nenorocire pentru capitalul străin din România. Firmele străine au bani și finanțări bancare pentru a relua procesul.
În schimb, pentru capitalul românesc subfinanțarea, realmente existentă, este o strategie de supraviețuire. Este tot subfinanțare, dar cu totul altceva! Obligate să se finanțeze de pe piața internă, dar la costuri de trei ori mai mari, și în marea lor majoritate refuzate pur și simplu de către bănci în cererile de creditare, firmele cu capital românesc n-au decât opțiunea subfinanțării: pun la bătaie resursele proprii, atâtea însă cât să-și asigure propria supraviețuire ca indivizi și amână cât pot obligațiile către stat și mai ales către furnizori (celebrul credit-furnizor). Dacă țesătura nu ține, o lasă să se rupă. Nici n-au cum s-o salveze! Pentru cei mai mulți dintre patronii români, aceștia nici nu există pentru bănci. Firmele lor sunt nebancabile. Câteva luni de neîncasări pentru aceste firme înseamnă moarte. Coronavirusul a blocat intrările de bani cu care majoritatea firmelor cu capital românesc își puteau continua existența în piață. Nici jocul cu furnizorii nu mai ține sau până când să poată fi reluat vor dispărea! Firmele nu vor mai fi sărace și cu patroni bogați, ci foarte multe din ele nu vor mai fi deloc! Problema subfinanțării este ca și rezolvată. Caz închis!
