Spun aceasta pentru că cred că realitatea în care trăieşti este de multe ori un film mai prost decât transfigurarea artistică pe care o face un regizor, pornind de la realitatea din care se inspiră.
Acum câteva zile, România a început să joace într-un alt film prost, care mă duce cu gândul la o combinaţie între diferite filme traumatizante pe care le-am văzut de-a lungul timpului, ca „Midsomer Murders” (în care inspectorul Morse este meloman, bea bere şi miroase crimele dintr-o comunitate engleză aparent liniştită şi conservatoare), „7even” (în care protagonistul se duce în deşert, ca să primească un colet, în care se află capul soţiei sale, tăiat de criminalul pe care îl are în custodie), „Never Let Me Go” (în care este vorba despre nişte adolescenţi crescuţi şi educaţi în cel mai british mod cu putinţă, într-un colegiu-internat tipic, pentru a fi bănci vii de organe – filmul nu se termină cu arestarea traficanţilor), „Io ho paura” (în care este vorba despre faptul că toată poliţia este coruptă şi e mână-n mână cu Camorra).
Dar cele trei exemple pe care le-am dat sunt de filme relativ bune (după părerea mea, cel mai bun este „Io ho paura”, cu marele actor italian Gian Maria Volonté în rol principal).
Ultimul film în care joacă acum România, cu fetele acestea dispărute, legate cu sârmă, violate, eventual carbonizate, cu maşini cum vezi pe stradă zilnic, în care anchetatorii descoperă un cercel al unei posibile victime, păr şi altele, este un film de groază, şi încă unul foarte, foarte prost.
În filmele la care mă referisem mai sus, există personaje care joacă rolul prostului sau incompetentului, dar există de asemenea şi personaje care joacă rolul inteligentului şi competentului.
Aici, avem de-a face cu un film foarte prost, întocmit de un regizor incapabil, în care toţi eroii joacă roluri de proşti, incompetenţi şi nechemaţi în lumea lor. Filmele pe care le-am pomenit au scenarii articulate. La final, băieţii de la Rotten Tomatoes se adună şi caută cu lumânarea greşelile scenariştilor, pe care le descoperă cu dificultate.
La Caracal? Bah, sărmana Sharon Tate, dacă ar vedea filmul acesta, ar râde cu lacrimi şi l-ar trimite pe criminal să ia lecţii de la Charles Manson. Toată povestea este incoerentă.
Să-i luăm pe rând pe actanţi. Un procuror timorat, care se teme să acţioneze, poate ca să nu fie anchetat de Secţia Specială, după ce un alt procuror este anchetat de SIIJ pentru că s-a comportat cu o minoră adoptată ca şi cum ar fi fost un balot de paie într-un depozit en-gros. Nici măcar nu ştim sigur dacă procurorul de la Caracal s-a temut să acţioneze, dar aşa se spune.
Nişte poliţişti care au aşteptat să se crăcăneze de şase dimineaţa, stând dijurnă în faţa casei presupusului criminal, timoraţi de nişte câini agresivi, pe care puteau să-i potolească cu tranchilizante în câteva secunde. În acest timp, o fată era ucisă la câţiva metri de ei. Nici asta nu ştim sigur, dar aşa se spune.
Acum, curtea şi grădina imensă a casei suspectului au fost transformate într-un macabru şantier arheologic. Se spune că acolo sunt găsite chiar în aceste momente oase, dinţi, resturi umane carbonizate şi alte grozăvii din acestea.
Ce să vezi? Nici asta nu suntem siguri că este aşa, sunt doar frânturi din ancheta care are loc după gardul imobilului care seamănă cu casa din „Beetlejuice”, distopia horror a regizorului Tim Burton. Dar acolo totul era arhetipal, aceea e gothic opera film, la limita miticului, aici e pitic, ruginit, sinistru şi penibil simultan.
Procurorii şi poliţiştii nu se înţeleg între ei. Nici reprezentanţii STS şi cei ai Poliţiei. Fiecare spune că lucrurile s-au petrecut altfel. STS afirmă că a dat corect două dintre cele trei locaţii de unde s-au primit apeluri la 112, acuzând Poliţia Caracal, Poliţia Caracal însă afirmă că STS i-a dat trei locaţii greşite, care nu i-au folosit la nimic.
Acestea, din ultimul paragraf, sunt informaţii certe, din surse oficiale, dar… ce să vezi? Ele sunt fundamental contradictorii şi lipsite de coerenţă.
Vremurile mitice când orice publicaţie la care am lucrat făcea un subsol, în pagina 2, cu caractere mai mici, numit „Cronica Neagră”, care era depozitarul acestui gen de informaţii sinistre, pe care noi, jurnalişti, le dispreţuiam, pentru că le consideram genul minor, au trecut de mult. Acum, acesta este genul major şi toate televiziunile de ştiri deschid ediţiile de news cu asta.
Vremurile mitice ulterioare, în care apăreau articole despre harta bandelor interlope care îşi împart Bucureştiul, ori despre harta bandelor interlope care-şi împart România, au trecut şi ele tot de mult, dar de ceva mai puţin timp.
Erau vremuri când, într-o atmosferă relativ confortabilă, citeam despre aceste lucruri care nu ne afectau direct. Acum, treburile s-au schimbat. Lumea în care trăim devine tot mai violentă. Ne afectează direct şi personal pe toţi.
În 1994, revista „The Atlantic Monthly” a publicat pentru prima dată cartea lui Robert D. Kaplan, „Anarhia Coming”, în care autorul tratează tema criminalităţii în creştere, suprapopulării, tribalizării și bolilor endemice care distrug rapid structura socială a planetei noastre.
Ceea ce este cel mai stupid în acest film prost pe care-l trăieşte biata mea Românie e că ministrul de Interne, numit de două sau de trei zile – care evident că nu are nici o vinovăţie în povestea de la Caracal, îl demite pe şeful Poliţiei Române… dar nu explică de ce a făcut-o. Adică, spuneţi-mi şi mie cu ce se face vinovat chestorul Ioan Buda? Eu nu pricep defel care e vinovăţia lui.
A, da, se poate spune că, pentru faptul că poliţiştii şi un procuror au stat în faţa casei presupusului făptaş mai multe ore, în timp ce acesta omora poate o adolescentă, sunt vinovaţi: fostul ministru de Interne Carmen Daniela Dan, care nu a făcut cele necesare instituţional, în mandatul ei, pentru ca subordonaţii ei din MAI să acţioneze, conform legii; predecesorii acesteia (toţi), pentru că, în diferite feluri, în 30 de ani de presă, am citit şi uneori am scris despre nenumărate cazuri de acest fel, iar strobodocii care au condus MI, MAI sau cum i s-a mai spus acestui minister au putut dormi noaptea liniştiţi, fără să le pese că pun bazele instituţionale pe care într-o zi va muri fie şi un singur om; prim-miniştrii (toţi) care nu au acţionat pentru ca astfel de grozăvii să nu se mai întâmple, ori să se întâmple într-un procent mai mic din totalitatea cazuisticii sordide de profil…
Ce mă întreb acum? Simplu: oare ce filme dintre cele pe care le-am văzut deja se vor transforma în faptă, având ca protagonist România, în versiunea „film prost”? Hai să listez, măcar, câteva filme bune. „Gatacca”? „Battlestar Galactica”? „E la Nave Va”? „Satyricon”? „Actorul şi Sălbaticii”? „Prin cenuşa imperiului”?
Probabil că voi constata asta în timp. Pe propria mea piele.
