De mulți ani, oamenii au comparat Euroscepticismul și populismul cu un virus care a luat proporții epidemice. În cadrul UE, există speranța că virusul real a ajutat la vindecarea unui virus politic și că populismul se menține acum. Liderii europeni precum Olaf Scholz au susținut chiar că planul de recuperare va marca un „moment Hamiltonian” care dă un nou scop proiectului european. Așa cum primul secretar american al Trezoreriei a plasat SUA pe calea federației prin punerea în comun a datoriilor din războiul revoluționar, ei speră că planul european de recuperare va fi un instrument în etape pe drumul către Statele Unite ale Europei.
Nu există nicio îndoială că un plan masiv de recuperare este esențial pentru revitalizarea națiunilor europene după criză. Iar inițiativa franco-germană reprezintă un prim pas curajos și necesar pe drumul spre redresarea europeană. Cu toate acestea, un sondaj major al ECFR arată că există pericolul interpretării greșite a opiniei publice în contextul crizei actuale și stimularea accidentală a unui nou val de euroscepticism. I-am întrebat pe europenii din nouă state membre europene care acoperă aproximativ două treimi din populație dacă sprijină împărțirea sarcinilor financiare și rezultatele au fost foarte îngrozitoare.
Am găsit un sprijin important pentru împărțirea poverii financiare în țările care ar fi probabil beneficiare ale unui fond de recuperare, dar niciunul dintre contribuabilii net la un astfel de fond nu are încă o majoritate în favoarea împărțirii poverii financiare. Chiar și în Franța – lider în favoarea Eurobondurilor – doar 47% dintre respondenți susțin împărțirea poverii financiare, în Germania 43%, în Suedia 30%, în Danemarca 25%. Sondajele noastre au arătat că imaginea mai detaliată privind asocierea partidelor nu este cu mult mai încurajatoare. Doar 23% dintre cei care intenționează să voteze pentru social-democrații lui Frederiksen susțin împărțirea poverii financiare. Cheia pentru deblocarea sprijinului pentru fondul de recuperare constă în înțelegerea preocupărilor țărilor sceptice. Par să se teamă să creeze transferuri permanente de la țările bogate la cele sărace. Și atunci se îngrijorează că încurajează activități economice nesustenabile în loc să deschidă calea către o nouă economie. Pentru a-i determina pe acești oameni să susțină un plan de recuperare, va fi important să argumentăm nu din punct de vedere al solidarității și federalismului, ci al interesului propriu și al modernizării.
Să începem cu interesul de sine. Criza Covid-19 a arătat multor cetățeni europeni că ordinea mondială globalizată de care depind se rupe. Nici Trump, nici Xi Jinping nu sunt parteneri de încredere și există o anxietate profundă că, în acest moment de îngrijorare globală, piețele globale se vor închide pe măsură ce China și SUA vor arma globalizarea pentru a concura între ele.
Aceasta creează o nouă justificare pentru piața unică europeană. Pe măsură ce țările din întreaga lume privesc tot mai mult către piețele interne, membrii UE vor realiza că singura piață internă viabilă este cea europeană și nu cea națională. Dacă ne uităm doar la cifrele comerciale, chiar înainte de criza Covid-19: Comerțul cu bunuri și servicii între statele membre UE reprezintă peste două treimi din comerțul total al statelor membre ale UE. Comerțul intra-UE reprezintă 59% din exporturile suedeze, franceze și germane, 61% din exporturile daneze, 71% din exporturile austriece și 74% din exporturile olandeze. În Olanda, 43,9% din PIB depinde de comerțul cu mărfuri intra-UE (în Austria: 29,8%, în Germania: 21%, Danemarca: 19,9%, Suedia: 18%). Economiștii ne-au arătat că în multe companii europene s-ar putea pierde milioane de locuri de muncă din cauza șocurilor pe termen scurt, mai degrabă decât a necompetitivității pe termen lung. O unică injecție mare de capital pe piață ar putea genera un profit imens, nu în ultimul rând în țările frugale ( n.r. – Austria, Danemarca, Olanda şi Suedia) a căror beneficii depind foarte mult de piața unică. Prin urmare, argumentul în favoarea fondului de recuperare se referă mai degrabă la interesul propriu, nu la solidaritate.
A doua lecție urgentă care trebuie învățată de la sondaje este că liderii Europei nu ar trebui să vorbească despre un trecut Hamiltonian, ci despre un viitor verde (n.r. – Green). După cum indică datele din sondajul Eurobarometru din 2019, opinia publică cu privire la urgența climatică este foarte ridicată în toate țările frugale. Aproape trei sferturi (71%) din austrieci consideră că este o problemă „gravă”, iar în Olanda (74%), Danemarca (83%) și Suedia (84%) o parte chiar mai mare a populației consideră că este o problemă „foarte gravă”. Și sondajele CECR arată că în Danemarca și Suedia, persoanele care se ocupă de mediu sunt cele mai dispuse să accepte distribuirea sarcinilor financiare. Dacă discuția fondului de recuperare este exprimată în termeni de viitor și nu de trecut, ar trebui să fie posibilă creșterea circumscripțiilor în favoarea recuperării.
Dacă liderii europeni țin cont de aceste două lecții, ar putea face din acest moment un moment european. Dacă continuă să argumenteze în termeni de solidaritate și a unui moment Hamiltonian, suntem în pericol să creăm un nou val de euroscepticism – perpetuând exact conceptele despre care cetățenii europeni sunt sceptici. La fel ca în cazul gripei spaniole, există pericolul ca acest al doilea val de euroscepticism să se dovedească cel mai mortal. Ar putea duce la un focar mai virulent al sentimentelor anti-europene nu în periferia europeană de data aceasta, ci chiar în inima Europei.
Mark Leonard este directorul think-tank-ului pan European, Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR)