În primul rând, ca orice habotnic, indiferent de naţionalitate, şi al nostru e convins că el deţine adevărul absolut. Dar asta e o trăsătură primordială valabilă pentru majoritatea românilor, aşa că o pasăm repede, ca neilustrativă.
Creierul habotnicului e în aşa fel organizat încât evită sistematic orice efort al selectivităţii. Dacă spui ceva critic despre un afacerist înțolit cu sutană popească şi prins cu mâna până la buric în daniile enoriaşilor cu cupoane ridicole de pensie, e clar că nu de bărbosul necinstit te iei tu acolo. Ești un împielițat camuflat, cu siguranță, un diavol plantat cu misie obscură, eşti un denigrator înrăit al credinţei naţionale, plătit, bineînţeles, de organizaţii sataniste sau de concurenţa catolică, protestantă, mormonă, iehovistă şi orice altă derivaţie creştină; interesant că niciodată nu te afli în slujba islamiştilor, recunoscuţi tacit ca fraţi buni de cerbicie catârească.
Habotnicul național nu privește în curtea celorlalți, sau, mai precis, către Loganul Papei, atunci când vine vorba despre o analiză comparativă bazată pe măsură, decență, simplitate și respect.
I se pare absolut normal habotnicului ca, într-o ţară unde salariul considerat mulţumitor e departe de alocaţia pentru şomaj din congregaţiile statale avansate, înalţii prelaţi să umble ţesuţi în fir de aur, călare pe balauri de lux cu multe herghelii-putere şi să vieţuiască terestru pe proprietăţi preţuite la sume (din contribuţiile neimpozitate ale credincioşilor impozitaţi direct sau pe căile ocolite ale bugetului) ce l-ar face pe Iisus să nu mai lase toiagul din mână și să-i alerge cu el până ar da burțile jos.
Faptul că un Întâistătător se comportă aşa, în timp ce le propovăduieşte umilinţa și dărnicia cristice celorlalţi, nu îl face pe habotnic să cerceteze în loc să creadă. Credinţa oarbă, necondiţionată şi neselectivă a făcut posibil în trecutul deloc îndepărtat să se ajungă până la venerarea unor oase de porc pe post de moaşte sfinte. Astfel de situaţii nu îl determină de fel pe habotnic să se revolte decât împotriva celor care au dat în vileag mânăria şi nu a hoţilor ce au promovat-o cântând pe nas.
E îmbucurător că numărul treziţilor la raţiune a crescut substanţial în ultimii ani, dar fenomenul se manifestă doar online. Realitatea din stradă aduce imagini cu mulţimi hipnotizate de strălucirea sutanelor şi potenţialul miraculos al pupatului colectiv pe resturi, umane sau nu, mumificate.
Oricât de dezvoltată ar fi aria cerebrală dedicată natural aiuratului mistic, ea este întotdeauna surclasată de aceea a simţului negustoriei cu ignoranţa umană. E complet inutil să încerci o explicaţie logică într-o discuţie cu un habotnic. El e anchilozat în dogmă ca exemplarele osificate de la Antipa, altfel nici nu i s-ar mai spune habotnic.
Nu ştim care ar fi soluţia dez-habotnicirii, se spune că ar trebui să vină dinspre educaţia în şcoală; ori asta, după cum merg lucrurile în România, ne duce spre un deşert unde argumentaţia inteligentă seamănă bine cu efortul potentaţilor clerului de a trece cămila prin urechile acului, împlinind visul de aur al credinţei interesate: şi cu trupul în desfătarea lumească, şi cu sufletul în Raiul promis contributorilor.
E loc pentru toţi pe Pământ, Dumnezeu a ales să nu se mai amestece în certurile noastre. Condiție în care El pare a fi un tip cu mult umor, care face asta pentru că de mult timp încoace nu se mai poate opri din râs. Iar atunci când Dumnezeu râde e semn că particula numită om are, totuși, oarece șanse de a ajunge, pe viitor, să se joace cu bosonul, fără să o mai frigă cineva pe rugurile habotniciei.
